Ne dorim mereu să avem ceva: serviciu, casă, mașină, soț/soție, copil, sperând ca într-o bună zi să putem răspunde cu tot sufletul: sunt fericit!

Și totuși, când toate aceste condiții sunt îndeplinite, descoperim că ne dorim o altă casă, mașină, haine… și lista continuă, mult mai lungă decât prima dată. 😀

Ce ne oprește să ne bucurăm de ceea ce avem sau vrem să devenim, de fiecare zi care ne dă voie să o trăim?

Există o permanentă dorință de mai bine, o nemulțumire generală, sau doar un gol pe care vrem să îl satisfacem necontenit, ca să ne dovedim nouă înșine că suntem activi, viabili sau “trendy”?

Ne împiedicăm de lucruri mărunte și pierdem momente importante ce nu vor reveni vreodată..

Uităm că tristețea grabește formarea ridurilor, că lipsa râsului încrâncenează figura, că timpul este prețios și trebuie să îl trăim la maxim, nu să îl lăsăm să se scurgă fără sens și valoare..

Uităm că plictiseala există numai când o inventăm noi, pentru că nu ne focusăm asupra ceea ce ne place și ne bucură, sau pentru că nu ne concentrăm asupra acțiunilor care ne-ar putea înălța în ochii noștri și ai celorlalți..

Ori pentru că nu ne gândim suficient de mult la ce putem face ca să îi ajutăm pe ceilalți, fiind astfel un bun exemplu pentru ei, prin faptele noastre?!

Uităm că stând de vorbă cu un om trist, sau suferind, și doar ascultându-i durerea, sau încercând să “rezonăm” cu el, empatizând, îi putem reda pe chip veselia, iar noi ne vom simți mai buni și mai oameni…

Uneori uităm cât suntem de importanți și că nu este nevoie să ne ridice cineva statui sau onoruri.

Să ne amintim că avem o inimă care bate doar pentru noi, că sângele curge prin vene ca să ne “hrănească” numai pe noi, că frumusețea și sănătatea noastră fizică sunt daruri de neprețuit, pe care trebuie să le apreciem, nu să ne dorim mereu să atingem perfecțiunea pe care ni se pare că o poseda alții!

Noi suntem noi, și.. ce poate fi mai frumos decât gândul că nu există nimeni la fel ca tine? Read More

“Sensibilitatea fiecăruia este propriul său geniu”, spune renumitul poet francez Charles Baudelaire.

Uneori, însă, aceasta depășește așteptările celorlalți, ajungând să fie considerată ca fiind exagerată. Și nu e de mirare, pentru că, de cele mai multe ori, nici persoana în cauză nu își înțelege comportamentul ieșit din “normalitate”.

Emoțiile invadează deseori sufletul nostru și pârjolesc totul în jur, lăsându-ne fără niciun fel de apărare.

Încercând să ne revenim, curățăm ușor-ușor toate rămășițele împrăștiate, sperând să refacem ceea ce a fost. Nu înțelegem că fisurile, deși se repară, la cea mai mică zdruncinare pot ceda, oricât de bun adeziv am fi folosit. 😉

Reactualizarea emoțiilor se produce în momentul declanșării unei frustrări ascunse, care iese la suprafață, rezonând toată tensiunea acumulată, în timp.

Și-atunci, fiecare se exprimă în felul lui, greu digerabil de către ceilalți: plânset, țipăt, râset zgomotos- până la lacrimi, atacuri verbale sau chiar lovituri- de obicei reacții excesive.

Concret spus, durerea iese la suprafață!

Iar rănile vechi dor insuportabil de tare, strigând să fie vindecate cumva..

Dar cum altfel să poți rezolva o problemă decât cunoscându-i mai întâi foarte bine conținutul?

Frustrările emoționale sunt expresia unor situații care continuă să sufere în interiorul nostru, iar noi, neînțelegându-le, nu știm cum să le dăm voie a fi exprimate.

Cândva, o parte din ființa noastră a fost fragilizată, iar reacția disproporțională envenimentului în sine trebuie să ne pună pe gânduri și să ne determine a căuta răspunsuri.

Frustrările adunate în timp pot declanșa la un moment dat o reacție plină de brutalitate, greu de înțeles. Pentru că, surprinzător poate, emoțiile vorbesc, de multe ori provocând haos!..

De ce ne sperie și cel mai mic zgomot, deși suntem persoane mature?

De ce ne e teamă când auzim o voce puțin ridicată sau groasă, deși nu ni se adresează?

De ce ne dezlănțuim atunci când auzim un anume cuvânt- care stârnește o senzație de demult uitată sau ascunsă?

De ce avem o reacție intolerantă când o carte nu ne este înapoiată sau când cineva reacționează cumva asemănător altcuiva din trecutul nostru?

De ce vorbim atât de mult despre ceva ce părea a fi banal, dând explicații suspect de multe?

Există răspunsuri, dacă încerci să le cauți! 😉

În memoria noastră s-au impregnat acele emoții care ne-au dezarmat și sensibilizat mai demult, situații pe care nu le-am încheiat… Ele strigă în tăcere!

Așteptări înșelate, nedreptăți îndurate, intimități încălcate sau abandonuri inexplicabile rațional, toate acestea ne-au vulnerabilizat și bulversat viața.

Reactualizarea tuturor acestor răni vechi declanșeaza o puternică descărcare de adrenalină, scoțând la suprafață tot ceea ce a fost ascuns, uneori ani de-a rândul.

Explorându-ne cu atenție trecutul, în momentele când simțim că ceva continuă în mod repetat să declanșeze un comportament tensionant, aparent absurd și irațional, am putea ajunge să ne înțelegem..

Răspunsurile vor putea aduce explicațiile care să panseze rănile vechi, sau vor putea declanșa acțiuni care să detensioneze și să relaxeze sufletul obosit de atâta așteptare spre a fi vindecat.

Apoi, ne-am putea oferi șansa de împăcare cu “rolul jucat” și iertarea greșelilor noastre ori ale celorlalți- participanți activi în filmul vieții noastre, conștient sau inconștient creat.

“Numai durerea încheagă gândurile și le dă puterea de a pătrunde.” – Titu Liviu Maiorescu 

“Cea mai înaltă treaptă la care poate ajunge omul este mirarea.”- Wolfgang von Goethe

Te-ai gândit vreodată care sunt motivele pentru care te miri? Sigur faci asta zilnic, dar acum vreau să găsim răspunsuri conștiente, care să ne ajute să ne cunoaștem mai bine. Nu e acesta cel mai bun mijloc de a-i înțelege apoi pe semenii noștri? Read More