Acordăm cu greu, de obicei, încrederea noastră.

Avem nevoie de timp și dovezi care să ne întărească speranța că am oferit această șansă persoanei potrivite. Nu vrem să irosim timp, fapte și sentimente.

Puțin câte puțin, sentimentul de siguranța se instalează și ajungem să uităm în oarece măsură că nimic nu e veșnic. Devenim vulnerabili, și suntem foarte conștienți de asta.

Acei oameni încep să știe atât de multe despre tine încât, dacă ar vrea, ar putea foarte ușor să-ți facă rău. Ar putea folosi toate armele pe care tu singur le-ai înmânat, cu zâmbetul pe buze, știind că pot fi îndreptate mai târziu chiar înspre tine.

Dar cum ar fi dacă am avea mereu grijă de tot ce facem sau spunem, pentru a nu oferi nimănui vreun avantaj de a ne controla sau afecta cumva în vreun fel?

Am deveni atât de reținuți în vorbe, fapte și gânduri, încât am ajunge să nu ne mai recunoaștem. Transformarea ar putea fi asemănătoare creării unor roboței, care spun doar ceea ce s-a inserat anterior în memoria lor. Ei se referă strict la subiectul propus, păstrează același timbru vocal, sunt respectuoși și nu pot fi afectați emoțional, oricât de nervos le-ai răspunde, pentru că nu au emoții.

Dacă ar fi atât de frumos să trăim doar printre roboți, nu am mai avea motiv să ne plângem de nefericirea noastră.

Dar roboții nu pot satisface toate nevoile noastre. Pentru că emoțiile sunt percepute doar de o alta ființa care simte și percepe inflexiunile verbale, schimbarea fizionomiei sau o atitudine verbală si comportamentală diferită.

Iar noi, oamenii, avem nevoie să simțim emoții!

Mai simplu spus, vulnerabilitatea este esențială. Numai fiind vulnerabil poți atinge paroxismul contopirii cu alt suflet, urmând apoi sedimentarea tuturor faptelor și gândurilor spuse sau nespuse. Tu însăți îți vei testa limitele, modelându-te pentru a deveni tu, cel ce trebuie să fii.

Se simte din ce în ce mai stringent nevoia de deschidere, de reînnoire a sufletului și renaștere spirituală în lumea aceasta mereu avidă de nou, aflată în goana nebună a timpului oricum mereu insuficient.

Vulnerabilitatea înalță sau coboară relația cu ceilalți, dar întotdeauna clarifică și oferă o nouă perspectivă asupra vieții. Dacă te iubești suficient de mult, o îmbrațișezi cu căldură și cedezi ispitei. Îți vei cunoaste limitele tale, dar și pe ale celorlalți, și vei primi drept bonus un prieten ori vei îndepărta unul presupus a-ți fi prieten.

Rămâi dornic de transformare. Vei descoperi lumi noi, cu drumuri nebănuit de întortocheate, care te vor conduce spre aflarea adevărului vieții sau poate doar infirmarea adevărurilor decise de alții.. 🙂 😉

“Nu poți să experimentezi viața fără să simți viața. Ceea ce am învățat este că a fi vulnerabil față de o persoană pe care o iubești nu e slăbiciune, ci tărie.” (Elisabeth Shue)