Unii oameni au o viața lină, de multe ori conform așteptărilor celorlalți. Totul se derulează pașnic, în limitele normalității, și nimănui nu i se dau palpitații sau dureri de cap.

Dar eu am fost și sunt altfel. Prefer să fac schimbări, uneori radicale. Și nu mă refer la coafură 🙂 , cred că se înțelege!

Am făcut schimbari în viața personala despre care, dacă acum 20 de ani cineva mi-ar fi spus că le voi face, aș fi râs sau l-aș fi privit cu stupoare, ca și cum nu ar ști ce vorbește..

Așadar, daca simt nevoia de schimbare, o fac. Asta înseamnă că viața mea nu corespunde viselor mele și nevoia este atât de stringentă încât, dacă ar avea voce, ar fi una acută.

Și atunci, acționez în consecință: analizez situația, caut soluții și apoi le pun in aplicare, urmând ca rezultatul să ofere schimbarea dorită. Sau nu .. 😀

Dacă decizia mea e agreată sau nu de ceilalți, e mai puțin concludent. Greșelile inerente sunt și vor fi oricum ale mele și mi le asum.

Dar dacă am luat o decizie, înseamnă că a fost cea mai bună în acel moment, în opinia mea, și cu siguranța m-a ajutat să renasc.

Înseamnă că acel Eu existent cere să fie lăsat să se afirme. Înseamnă că nu mai accept situația prezentă și viața clocotește prea tare in mine, chemându-mă să trăiesc. Și consider că asta e bine! 😉 Sunt totuși în viață!

Înseamnă poate și că Răbdarea mea a ajuns la limită, că am oferit șanse suficiente, că am epuizat toate resursele emoționale, că m-am zbătut a fi înțeleasă și mi-am auzit ecoul, dar nu și răspunsul dorit de la celălalt.

Poate însemna și că am cerut prea mult, că am avut așteptări neproporționale cu realitatea, așa că este nevoie de ajustarea acesteia.

Înseamnă că nu mai accept ceva ce poate din slăbiciune, naivitate, prea multă credință în buna intenție a celuilalt, sau poate din neștiință, a fost tolerat de mine o bună bucată de vreme. Prea lungă, prea ambiguă și mult prea mult în dezavantajul meu.

Totodată, înseamnă că mă iubesc pe mine si îmi vreau cu tărie binele. Înseamnă că nu vreau să mă pierd în mulțime, punând dorințele celorlalți mai presus de ale mele.

Destrămarea emoțională doare. Dar a trăi în permanență în incertitudine, fără a face nicio mică schimbare, fără a lupta pentru un bine fie el și doar ideal, doare și mai tare.

Știm cu toții că oricât de frumos ar părea a fi traiul într-un palat, dar dacă ușile și ferestrele vor fi mereu închise, vei simți oricum că te sufoci, la un moment dat.

Pentru că vrei să poți să cânți, să râzi, sau să plângi și să dansezi în voie, dar mai ales să pleci și să revii atunci când simți nevoia.. Vrei libertate de acțiune și decizie. Vrei să fii tu, nu cum ceilalți cred că e bine să fii.

Și, mai presus de orice, vrei să simți că cel de lângă tine iți înțelege nevoile, că te acceptă și participă la tot acest vârtej de fapte și idei, încurajându-te sincer să te descoperi. Vrei să fii ascultat și să simți curiozitatea de a fi cunoscut mai bine, în adâncimea sufletului, fără a fi judecat. Vrei empatie!

Eu aleg să am Răbdare doar atât cât îi înțeleg sensul. Când speranțele mele de mai bine se năruie, merg mai departe, alegând un nou început.

Tu ce faci?

“Va învinge cel care are răbdare să aștepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acționa, când timpul nu e favorabil acțiunii.” (Marin Preda)