“Each sunrise brings a new day filled with new hopes for a new beginning.”- DEBASISH MRIDHA
Cum e ziua ta??
Pare o întrebare firească și chiar este, dar ceea ce nu conștientizăm mereu este faptul că fiecare zi este de fapt creația noastră, pentru că noi îi dăm formă și fond.
Ne dorim unul altuia să avem o zi frumoasă, ca și cum altcineva ar decide în locul nostru, când de fapt numai noi suntem responsabili a ne face ziua frumoasă, după propriile reguli, convingeri, valori, dorințe și nevoi.
Ar trebui să ne amintim permanent că ceilalți sunt doar spectatori ai scenei vieții noastre, iar dacă uneori le dăm voie și să joace în piesa noastră, este o onoare pe care noi le-o facem.
În cazul în care ei nu o vor aprecia așa cum îți doreai, datoria ta este doar de a-ți da seama cât de mult spațiu vrei să mai ocupe în rolul primit sau dacă merită să le oferi chiar și rolul cel mai mic. Pentru că stă în puterea ta decizia de a le da voie să aibă un rol sau nu și nimeni nu poate alege în locul tău.
Fiecare zi este în esență expresia viziunii noastre despre ceea ce simțim, visăm sau credem despre ceilalți și noi. Fiecare nouă zi reprezintă alegerile noastre.
Pentru că noi alegem ce dispoziție vrem să avem, activitățile pe care vrem să le facem, oamenii, locurile, conversațiile, hrana, locul de muncă, hainele, parfumul folosit și multe alte detalii care pot schimba radical vibrația energetică pe care o deținem și revărsăm asupra celorlalți.
Zi de zi decidem pe cine și ce vrem să ascultăm sau să credem, de cine ne lăsăm convinși sau pe cine vrem să înțelegem.
O nouă zi înseamnă o nouă oportunitate de a ne îmbunătăți relațiile cu ceilalți sau de a ne îndeplini visele.
Bucură-te de șansa de a fi propriul manager al vieții tale și utilizează toate resursele disponibile pentru a da valoare și sens prezenței tale aici, pe pământ.
“When there is Life, there is Hope”- John Gay
“You are full of unshaped dreams. You are laden with beginnings. There is hope in YOU.”- Lola Ridge
Sinceră să fiu, îmi place mult să fiu înconjurată de bărbați, pentru că ei par a fi mult mai puțin critici decât femeile. Par a fi și extrem de prietenoși, mai ales dacă ești o femeie atractivă.
Și cum să-i condamni? Cine să nu vrea o prezență agreabilă prin preajmă? Cum spune o vorbă din bătrâni, “ce e frumos și lui Dumnezeu îi place.”
Dar oare chiar este așa? Sunt ei prietenoși doar pentru că tu ești frumoasă, haioasă, inteligentă și sociabilă, și le înțelegi glumele? Sau mai există și alte motive, care nu se recunosc ușor, din variate motive?
Dar desigur că nu putem invoca “sus și tare” N motive, având extrema convingere că așa este mereu, deoarece oamenii sunt foarte diferiți.
Dacă noi am generaliza, atunci și ei ar putea spune că toate femeile sunt geloase, fandosite sau fițoase și sigur că și-ar pune lumea-n cap și ar fi vai de capul lor! :))
Așadar, să lăsăm generalizările deoparte și să analizăm omul în unicitatea sa. Pentru că fiecare dintre noi are parte de propriile experiențe și oamenii cu care intră în contact sunt total diferiți, iar acele generalizări ar putea fi făcute în funcție de acești factori și mulți alții nemenționați.
Dar dacă ar fi să te gândești totuși câți dintre bărbații care au fost prietenoși cu tine au încercat apoi să îți intre în grații și să depășească stadiul prieteniei pure, ar scădea numărul lor considerabil?
Și dacă au fost refuzați, au rămas încă în lista ta de prieteni, sau s-au retras automat?
Au continuat să te trateze la fel de frumos ca înainte (în discuțiile de pe chat, sau întâlniri reale), sau nu au putut să își ascundă nemulțumirea, dezamăgirea sau poate chiar frustrarea și au început să își scoată “colții”?
Câți dintre ei au putut accepta ușor refuzul și nu au stat la pândă ca să te prindă vulnerabilă și să atace din nou (și nu mă refer deloc la complimente, ci propuneri indecente)?
Știm prea bine că bărbații sunt vânători prin definiție și nouă, femeilor, ne place mult să fim vânate, dar numai de vânătorii pe care îi preferăm, sau ca să fiu puțin poetică, de cei care au “arme bune” care ne impresionează cumva. Da, da!! 😉
Pentru că avem dreptul de a selecta, accepta sau refuza, atât prietenia pură cât și altceva, iar bărbații de asemenea.
Este absolut firesc să te retragi din a mai face încercări deșarte, atunci când ți se spune clar că nu are sens. Dar oare chiar trebuie să fii mai puțin Om, atunci când nu ești ales? Să arunci cuvinte grele sau să ignori persoana care te-a refuzat, pretinzând că nu o mai cunoști, doar pentru că nu te preferă pe tine, ci pe altul? Sau și mai mult decât atât, să o denigrezi, din dorința de a-ți recupera cumva demnitatea de bărbat?
Întrebările se adresează doar persoanelor care se recunosc a fi în această postură delicată, fie și acceptată numai în adâncul sufletului lor, nu public și defăimător..
“Ego is a bright so light that when it shines it makes you blind.”
Zilele trecute m-am confruntat cu o situație care m-a uimit.
Mai exact spus, reacția emoțională personală la auzul aceluiași cuvânt adresat în mod repetat mie, dar de persoane diferite!
În primul caz am reacționat vehement, spunând că nu îmi place, iar în al doilea caz.. m-am simțit în al nouălea cer! 🙂
Asta m-a determinat să reflectez asupra acestui subiect și să caut răspunsuri, ca să înțeleg mai bine care este motivul reacției mele atât de diferite.
Părea extrem de ciudat ceea ce simțeam. Si totuși, răspunsul a fost simplu de găsit.
Bineînțeles că nu doar cuvântul a fost cel care a generat exaltarea și respectiv revolta mea, ci mai ales persoana care l-a rostit.
Una dintre cele două persoane îmi plăcea și îmi inspira sinceritate, cealaltă nu.
Cuvintele sunt expresia sufletului, a sentimentelor noastre profunde sau nu simțite față de ceilalți, iar vocea, tonul si prezența sau lipsa entuziasmului determină vibrația indusă în mentalul celorlalți.
Un cuvânt spus deseori în grabă, dar la momentul potrivit, poate constitui un cadou, iar alteori doar o povară sau chiar o piedică în calea dezvoltării noastre. Desigur că noi suntem cei care îi dăm valoarea și conotația, în funcție de anumiți factori, printre care și emoțiile și dispoziția de moment.
Dar este foarte sigur că un cuvânt poate rezona în mentalul nostru în funcție de emițător.
Să luăm de exemplu cuvântul “scumpo”. Sigur că spus de cel care te atrage și te interesează sună extrem de plăcut, pe când rostit de altcineva, care nu este deloc interesant pentru tine, cuvântul te va enerva.
Spuse cu indiferență, cuvintele vor rezona mai puțin, ba chiar vor fi uneori lipsite de sens. Așadar, numai noi le putem da Viață!
De aceea, scrisul nu a putut niciodată înlocui vorbitul. Pentru că doar oamenii dau Suflet cuvintelor pe care le folosesc.
Lipsa expresiei sonore a mesajului poate crea confuzie, inflexiunile vocii oferind claritate și dând acea finețe de care avem atât de multă nevoie!
Mi s-a părut frumos, foarte interesant și mai ales util să îmi aloc puțin timp pentru a reflecta și a îmi înțelege mai bine starea emoțională interioară, dar mai ales pentru a vă invita și pe voi să vă auto analizați și să acordați conștient atenție atât cuvintelor cât și tonului folosit.
Și desigur, să acceptați doar ceea ce vi se pare potrivit, alegând a vă angaja doar în conversații care vă fac a vă simți confortabil și mai ales care vă inspiră și motivează.
Și poate n-ar trebui să uitam niciodată faptul ca deși cuvintele sunt gratuite, felul în care le folosim ne poate costa.
Ps.: Apropos, ce cuvânt credeți că mi-a fost adresat? 😀
Mi-ar plăcea să aflu părerile voastre! sunt curioasă cine va ghici.
Îmi asum și riscul ca la final să credeți unii că sunt Simonica fițoșica. :))
Ne întâlnim aparent întâmplător și eventual ne zâmbim frumos, apoi ne punem o sumedenie de întrebări unul altuia, dornici de cunoaștere și însetați de curiozitate.
Interesul crește în ritm rapid dacă simțim similaritate în modul de gândire, iar dacă aspectul fizic este unul plăcut și genul celuilalt este cel care ne hrănește profund simțurile, atunci atenția noastră crește surprinzător.
Când raportul emotional este unul bun, apropierea poate continua, ajungând ca la un moment dat să ne întrebăm: oare de ce simțim așa? de ce vrem să petrecem și mai mult timp împreună?
Este pentru că celălalt are de spus o poveste interesantă de viață ce merită ascultată, pentru că vrem să învățăm ceva nou și simțim că el ne poate hrăni această lipsă, ori pentru că nouă ne place a fi ascultați și atenția pe care ne-o acordă este măgulitoare?
Sau poate pentru că putem comunica fluid, abordând liber diferite teme, și ne plac opiniile celuilalt referitoare la frământările noastre interioare? Poate pentru că ne simțim fizic admirați și atingerile, săruturile sau îmbrățișările celuilalt sunt cele de care avem atunci nevoie?
Ori poate că se întâmplă toate acestea pentru că vocea celuilalt este deopotrivă caldă și încurajatoare, ușurând astfel deschiderea noastră, sau pentru că noi înșine ne simțim utili oferind idei sau sfaturi celuilalt și asta determină creșterea stimei și valorii de sine?
Oricare ar fi răspunsul, este foarte clar că există cumva undeva în noi o dorință sau nevoie care se cere a fi împlinită și simțim că celălalt ne-o poate satisface, într-un mod mulțumitor.
Ni se dă poate posibilitatea de a conduce sau deopotrivă, de a fi cumva ghidați, ne simțim acceptați mai mult decât s-a întâmplat până acum, sau simțim că avem mai mult echilibru asupra vieții noastre, în prezența celuilalt.
Ce anume ne menține interesul și dorința de a-i fi aproape celui ales?
Care este magnetismul relației și cât de conștienți suntem de mirajul existent?
De cele mai multe ori, conștientizarea sau trezirea se produce atunci când se simte o schimbare de atitudine evidentă, aparent inexplicabilă, la unul dintre cei doi implicați, mecanismul nemaifuncționând la fel de simplu.
Atunci se rostogolesc în mintea noastră o mulțime de întrebări, care mai de care mai pătrunzătoare, forțându-ne puțin a analiza de ce s-a schimbat vibrația, cât de reale au fost presupunerile anterioare ce implicau raportul dintre noi și cât de compatibili suntem, de fapt.
Are loc așadar o introspecție pe care am putea-o numi iluminare, extrem de importantă în a conștientiza cât de mult ne ajută în mod real să menținem acea relație și dacă este într-adevăr o alegere sănătoasă, neforțată de factori externi sau doar de moment.
Poate că procesul de învățare reciprocă se apropie de final sau chiar este la final pentru unul dintre cei implicați.
Dar, la fel de bine, se poate să fie doar o stare de moment, o nevoie de repoziționare sau o lipsă de echilibru pe care acela o simte atunci și are nevoie de ceva timp pentru a o analiza și înțelege, pentru a se auto convinge de valoarea pe care acea prezență/relație o reprezintă în universul lui mental, emoțional și rațional.
“Your Soul determines your attractiveness, not your face.”- A.S.
“Gratitude is a powerful catalyst for happiness. It’s the spark that lights a fire of Joy in your soul.”- Amy Collette
*****
Vara trecută mi-a murit un prieten drag.
Bineînțeles că pierderea aceasta m-a răvășit, mai ales că atât el cât și noi toți, cei apropiați, știam deja că timpul lui era extrem de limitat.
Se spune că numai celor puternici li se poate întâmpla un așa fenomen: de a-și aștepta calm sfârșitul oricum ireversibil, acceptând cu înțelegere (și chiar zâmbitor) neputința de a face vreo schimbare care să modifice traiectul- cu siguranță unul nu doar greu, ci teribil de sfâșietor!
Începutul Sfârșitului, cum l-a numit el, sau ‘Ultimul capitol’ al poveștii, pe care uneori, în situații mai speciale, îl poți singur (sub supraveghere medicală) alege, a fost ca o “trezire” pentru noi toți, generând noi întrebări și perspective.
Trăim suficient de intens fiecare moment? Suntem destul de recunoscători pentru minunea de a fi aici, acum? Le spunem suficient de des celor dragi cât de mult îi apreciem și iubim?
Răspunsul este întotdeauna NU, pentru că ne pierdem în vâltoarea vieții (cum îmi place mie să spun), uitând că nu suntem eterni, încăpățânându-ne deseori a ierta sau a cere iertare, a asculta explicații sau chiar a le oferi, când e cazul.
Și de ce se întâmplă asta? Pentru că trăim cu impresia că mai avem destul Timp de trăit!
Dar dacă nu e așa?
Întotdeauna suntem uimiți de rapiditatea curgerii timpului, a vieții, și parcă nu ne vine a crede că mai ieri eram copii, după care revenim la starea inițială de oarece inconștiență și lipsă de apreciere și iarăși nu dăm timpului valoarea bine meritată.
Și cum poți da mai multă valoare timpului decât luptând zi de zi a-ți contura visele? Mai concret spus, contribuind faptic la a le transforma în realitate, chiar dacă ți se pare că asta înseamnă doar o picătură în marele ocean.
Gândul că ziua de mâine poate să nu mai existe și că aceea pe care o trăiești acum poate fi ultima, te poate ajuta să stopezi să amâni a spune ceea ce a rămas nespus.
Dispariția cuiva drag poate fi un moment serios de reflecție, în care prioritățile se pot schimba radical. Conotația vieții însăși poate căpăta rapid, pentru tine, alt sens.
Mereu vom simți că nu avem timp destul, posibilitățile de a-l ‘consuma’ fiind extrem de multiple, la fel cum și pe măsură ce înaintăm în vârstă începem să credem că oamenii dispar mult prea devreme dintre noi.
Dar dacă ajungem să descoperim sensul adevărat al prezenței noastre aici și dacă înțelegându-ne menirea reușim să jonglăm cu toate resursele noastre așa încât să inspirăm, să motivăm, sau să schimbăm cumva în bine lumea, oricât de mic ne-ar fi universul, atunci o să înțelegem poate că nu plecăm nicăieri.
Ne transformam într-o altă materie, dar rămânem aici, prin impactul avut asupra celorlalți. Și ce bine-ar fi să dăm un sens frumos vieții, evidențiind binele, compasiunea, bunătatea și adevărul.
Așadar, prietenul meu nu a plecat, pentru că a știut să rămână în sufletul meu prin căldura sufletească pe care a emanat-o când era și o prezență fizică. Pentru că a fost un om remarcabil prin puterea de a aprecia mereu frumosul din jur și respectul față de natură, oameni și viață, oricât de grea ar fi.
Pentru că acel Guul pe care eu l-am cunoscut își trăia viața plin de recunoștință, pozitivitate și iubire față de semeni, încercând să-i ajute și să-i înțeleagă.
A vedea frumusețea unor plante pe care alții le-ar considera buruieni nu este în puterea oricui. Pot spune că el m-a cucerit cu inima lui de “prinț” și tocmai de-aceea ne-am apropiat și sufletele noastre s-au înțeles atât de ușor.
Credeți că sunt tristă gândindu-mă că nu îl mai pot întâlni?
Acum, că totul s-a calmat, înțeleg că prezența lui în viața mea a adus un plus de bucurie pentru care nu pot decât să fiu recunoscătoare. Sunt în inima lui, așa cum obișnuia să îmi spună, metaforic desigur, și asta mi se pare de-ajuns.
“Joy is the simplest form of Gratitude.”-Karl Barth
“Living in a state of gratitude is the gateway to grace.”- Arianna Huffington
“Adevărata savoare a Vieții se găsește înlăuntrul vostru.”- OsHo
În curând va fi ziua surorii mele.
Mai demult, nu îmi păsa mai deloc de asta. Cadouri, tort, flori? Nu-ți bate capul! Când s-a căsătorit, aveam doar vreo 3 anișori, iar diferența de 18 ani e destul de mare, se pare.
Privind poze de la nunta ei, copil fiind, mi se părea că văd o prințesă, nicidecum pe sora mea. Deși, trebuie să recunosc, uneori nu îmi aminteam că mai am o soră și mă uitam cu uimire la mama, când spunea câte ceva despre ‘Sora mai Mare’!
“Sora mea? Care? Mai am una?” Ce mirare!!
Dar sora mea nu uita că ne are! și deși nu ne întâlneam foarte des, pentru că locuia în alt oraș (care pe-atunci mi se părea infinit de mare și de îndepărtat), niciodată nu venea fără dulciuri, jucării si bineînțeles, hăinuțe, care mi se păreau fantastic de frumoase, nu doar drăguțe!
Eram toată numai zâmbet când primeam complimente, referitoare la ele, și nu uitam să specific “sunt de la Mariana’! Deși, o sa-ți spun un mic secret: mult timp am numit-o Manana!
Când o vedeam venind, de departe, țipam de bucurie si alergam cât puteam de repede ca să îl găsesc pe fratele meu, să ne bucurăm împreună. Pentru că, neavând telefon pe-atunci, venirea ei era întotdeauna o mare Surpriză! Nu-mi încăpeam în piele de-atâta bucurie, drept pentru care uneori îmi venea parcă să mă ascund, de frică să nu încep să plâng!
Cel mai mult mă bucuram că venea la noi și cu cei doi copii ai ei, cu care ne jucam împreună, cântam, chicoteam, chiuiam și bineînțeles că ne și certam. Război și pace, cum altfel?!
Asta pentru că, după căsătorie, lucru absolut firesc pe-atunci, Sora cea Mare a devenit rapid Mamă. Ocupată fiind cu creșterea copiilor, vizitele s-au mai rărit, dar s-a-ntâmplat și un lucru bun: pronunția numelui ei s-a îmbunătățit!
Mi-a plăcut să fiu cea mai mică din casă, deși când am crescut i-am reproșat mereu mamei mele (poți râde cu sau de mine!) faptul că nu m-a născut mai devreme. “De ce ai făcut asta?” o întrebam deseori. Si ea zâmbea sau chiar râdea, iar eu mă supăram și mai mult (evident, tot pe ea)!
De parcă ar mai fi putut cumva schimba ceva..
Chiar mi-a plăcut mult să fiu cea mai mică din familie și o să-ți spun imediat și de ce. Mama îl certa mereu pe fratele meu, spunând: ea e mai mică, tu trebuie s-o ajuți, că ești fratele ei! Iar eu râdeam pe înfundate, știind că nu prea o să aibă de ales și o să se conformeze, făcând de toate.
E un mare avantaj să fii Prâslea al casei, n-am ce zice..!
E de-nțeles, așadar, că Sora cea Mare îmi părea nespus de mare mie! Și mulți presupun și acum, privind pozele, că ea este mama noastră.
Și, daca ne-ai fi văzut când mergeam în vizită pe la ea, cu siguranță ai fi crezut și tu așa! Pentru că noi ne jucam toată ziua pe-afară, cu copiii ei, precum frații, iar ea ne pregătea masa, mergea la muncă și îngrijea casa.
De multe ori o vedeam privindu-ne din spatele ferestrei, zâmbind, iar noi ne jucam în parcul din fața casei, și-atunci îi făceam semn rapid cu mâna și continuam joaca, chicotind.
Îmi plăceau la nebunie acele vacanțe!
Nu de puține ori, Sora cea Mare ne spunea că o doare capul. Și, ce-i drept, era un amănunt pe care nu prea îl băgam în seamă. Astea-s lucruri firești, care trec de la sine; iei o pastiluță și gata, se întâmplă o minune!
Așa mi se părea pe-atunci. Și mult timp așa a crezut și ea.
Până când, liceeană fiind, am fost anunțată că Sora cea Mare este în spital.
Tumoră pe creier. Ce BIZAR!
Sună destul de nefiresc să ai un membru din familie grav bolnav. Nu e deloc un subiect care să-ți aducă bucurie, se știe! Și chiar dacă mergi la mare, la soare, totuși nu poți să ignori o așa ‘întâmplare’, care dintr-o dată te face puțintel mai special, sau.. chiar mai mare!
Mi-amintesc acum de parc-ar fi fost ieri cum, după multe luni de la a doua operație, am primit o scrisoare. Pentru că surorii noastre îi plăcea foarte mult să ne scrie scrisori lungi, povestind noutăți despre toți și toate, laolaltă-adunate!
Încă un mare motiv de bucurie! Iar ea continua consecvent să ne scrie.
Dar de data aceasta, literele din scrisoare erau indescifrabile..
Asta ne-a cam îngrijorat. Dar ea a repetat scrisul pâna când a revenit la normal și scrisorile și vizitele au curs iarăși lin. Dar poate asta sună deja banal!?
Si așa au trecut anii, vreo 9 la număr!
Dar hai să uităm de numărătoare și să revenim la ziua cea mare, pentru că în curând va fi ziua ei și, cu siguranță s-ar bucura să îi spun la mulți ani.
Dar acum am să-ți spun o nouă mirare: sunt deja puțintel mai mare decât Sora cea Mare!
Anul trecut aș fi putut spune că avem aceeași vârstă, dar așa cum vă povesteam o dată, doar mie mi-a fost dată ceva mai multă Viață.
A ei s-a terminat, cumva, așa cum se termină toate poveștile, cândva. Tot la fel cum se încheie acum și povestea mea, adevărată, dar nu numai cu iz de melancolie, ci și de Recunoștință, Admirație, Bunătate, faguri de miere, nucșoare, socată.. Și, deși pare ciudat, chiar Bucurie!
Pentru că Viața merge mereu înainte, în pas vioi, și nu ne putem întoarce decât cu gândul, uneori, înapoi..
De lucrul acesta îți dai seama cumva, la un moment dat, și nu poți decât să te bucuri, apreciind Viața cât poți de mult, Visând, Dansând, Cântând, și mai ales Râzând.
“Cel mai tare și-a folosit Viața cel care s-a bucurat cel mai mult de ea.”- Samuel Butler
“Nu există întâlniri întâmplătoare.”- James Redfield
În doar câteva secunde, am stabilit să ne întâlnim. Si, culmea culmilor, am simțit c-ar fi ceva absolut firesc!
Ce-i drept, gândurile ni se împleteau mereu frumos, iar vorbele noastre erau ca un puzzle imaginar, de curând început, care cerea să fie completat rapid.
Și, mai în glumă, mai în serios, de pe o zi pe alta am țesut un plan ad-hoc. Oh, nu te pripi, referitor numai la timp și loc!
Dintr-o dată, mi-am dat seama înainte de întâlnire că abia îi știam numele, pentru că întotdeauna am dat atenție numai discuțiilor noastre haioase, oarecum copilăroase.
Cumva am luat-o amândoi puțin razna? începeam să mă-ntreb. Și totuși..
Simțeam că vibrațiile noastre erau bune, și asta nu pentru că el cânta foarte frumos la diferite instrumente pe care eu (doar) le ascultam cu plăcere, dar vocea lui la telefon mi-a confirmat rapid presimțirea. Vorbea repede, foarte spontan și cursiv. Exact ce îmi doream de la un partener de discuție pe măsură!
În cele câteva minute am făcut o scanare rapidă și concluzia s-a definitivat: avea să fie o Întâlnire de Excepție; se va vorbi mult și bine!! Și, ca prin minune, toate reținerile s-au risipit.
M-am mai uitat o dată la poză, ca să fiu sigură că-l voi recunoaște. Și crede-mă, am și ajuns la timp! Ce-i drept, ca o lady (deși una puțin ciufulită și pe bicicletă), cu 1-2 minute mai târziu.
Nu a fost nevoie să-l caut, pentru că ne-am recunoscut de la distanță și ne-am întâmpinat reciproc cu un zâmbet larg!
Cum a desurs totul? Neașteptat de fluid, de parcă nu ne văzusem.. de ieri.
Subiectele au fost nenumărate, am râs și povestit continuu și ne-am uimit reciproc de asemănarea caracterelor noastre, dar și a glumelor, încadrate pe aceeași lungime de undă.
Și timpul s-a scurs incredibil de rapid, prea rapid!
Am fi stors fiecare minut, sperând ca printr-o minune să-și prelungească viața cu câteva secunde, dar în final ne-am împăcat cu ideea că frumosul ne-a împresurat suficient de mult, așa încât bateriile spiritualului să ni se fi încărcat pentru o bună bucată de vreme.
Am numit Întâlnirea aceasta ca fiind una de Excepție, pentru că am simțit că am cunoscut un suflet cald și am pus bazele unei prietenii fără interese meschine, în care binele reciproc primează.
Mai nou, vorbim pe chat cu nenumărați oameni, lumea virtuală putând fi extrem de vastă. Și fiecare dintre noi ne construim zi de zi propria realitate.
Pentru aceasta, selectăm continuu partenerii de discuție, ajungând ca la un moment dat pe unii să ne dorim a-i întâlni și în plan real. Dacă selecția e bine făcută și intențiile coincid, iar dorința de bine este mutuală, cu siguranță se pot lega prietenii deosebite, benefice ambelor părți.
“Întâlnirea dintre doi oameni este precum contactul dintre două substanțe chimice: dacă există o reacție, amândoi suferă o transformare”.- CARL GUSTAV JUNG
***
“Prietenia este confortul inexprimabil de a te simți în siguranță cu o persoană fără a trebui să-ți cântărești gândurile, nici să-ți măsori cuvintele.”
“There is nothing more rare, nor more beautiful, than a woman being unapologetically herself; comfortable in her perfect imperfection. To me, that is the true essence of beauty.” – Steve Maraboli
***
Ești Perfectă! i-a spus el, iar ea a zâmbit ușor, galant, și i-a spus mulțumesc.
Nu a refuzat deloc complimentul, și nu pentru că așa știa că îi stă bine unei femei, ci pentru că era pe deplin conștientă de calitățile pe care le deține.
Ce rost avea să întrebe ce vrea el să spună? Ea știa mai bine ca oricine ce se ascunde înlăuntrul ei: atât de multe gânduri frumoase, emoții profunde, dorințe și pasiuni fierbinți, dar mai ales afecțiune.
Toate erau înălțătoare, iar cei ce ajungeau să îi descopere mirajul nu doreau decât să i se abandoneze.
Ai putea să îți dorești mai mult de la o Femeie Perfectă?
Desigur! Mai întâi de toate, să rămână Perfectă, atât acceptându-și perfecțiunea, cât și refuzând a primi mai puțin decât merită.
Pentru că Femeia Perfectă își cunoaște valoarea. Tocmai de aceea, ea se va retrage frumos din orice joc fără sens și va păși elegant pe drumul potrivit ei, lipsit de machiavelism.
Uneori, demersul ei va cere mult timp, pentru că drumurile pot fi întortocheate și înguste, dar asta nu îi va bloca voința, curajul și priceperea de a găsi calea, chiar dacă se va descoperi în mijlocul unui labirint dificil.
Femeia Perfectă are o dorință avidă de continuă îmbunătățire.
Mai e nevoie de așa ceva? Cu siguranță, pentru că perfecțiunea se referă la momentul aici și acum, dar nevoia de schimbare este permanent necesară, pentru că viața în esență înseamnă transformare și adaptare la noua realitate.
Ar fi bine să se rețină faptul că o Femeie Perfectă poate căpăta și mai multă strălucire primind mereu afecțiunea, sinceritatea, încurajarea și loialitatea celor dragi sufletului ei. Pentru că ei îi pasă de căldura, gândurile și emoțiile lor sincere, iar susținerea lor morală o motivează.
Femeia Perfectă respiră bunătate, compasiune, empatie, dorință de autodepășire, dar și dorința de a-și ajuta semenii, la nevoie. Desigur, cu acceptul acestora, pentru că încercarea de a intra cu forța în viața cuiva nu a dat niciodată roade bune.
Femeia Perfectă se simte perfect atunci când este iubită, și tocmai de aceea perfecțiunea ei este simțită mai cu seamă de cei ce o iubesc.
“Femeia este ca un trandafir: te parfumează cu iubire când te îngrijești de sufletul ei și te înțeapă cu sarcasm când uiți să-i oferi asta. “– Rita Drumeș
Sunt 11 ani de când puteam să fiu numai o amintire.
Și totuși.. exist! Pentru ca am avut norocul să primesc ajutor în timp util, chiar dacă eu, în învălmășeala de stări care doar se agravau, minut după minut, începeam să accept deja că timpul meu fizic în aceasta lume se încheie.
Trecuseră câteva minute și totul se întuneca din ce în ce mai mult, ca apoi să simt cum intru în Lumina care părea că se apropie de mine; sau eu m-apropiam de ea? E ultima imagine pe care îmi amintesc să fi avut-o, înainte de a-mi pierde cunoștința.
Alergia la o substanță pe care o conțin anumite medicamente este motivul pentru care am avut nevoie atunci de ajutor medical de urgență.
Norocul meu a fost ca spitalul să fie la 15 minute distanță, pentru că eu deja nu mai puteam merge și vorbi deloc, iar respirația nu mai era normală, la venirea ambulanței.
Mi s-a spus atunci că am intrat în Șoc Anafilactic, sau ANAFILAXIE, și că aș mai fi putut rezista maxim o jumătate de oră de la ingerarea medicamentului, atât de puternice erau reacțiile.
Se prea poate. Dar tot ce știu acum cu siguranță este că mie mi-a fost dată ceva mai multă VIAȚĂ!
Primul meu noroc a fost că, înainte să nu mai pot vorbi, să îmi amintesc totuși de pastila luată și să îi povestesc prietenului meu de ea. Cum el făcea duș, nu știa nimic despre pastilă, iar eu nu vedeam atunci nicio conexiune cu alergia la alt medicament. Dar simptomele se agravau foarte rapid și-atunci am concluzionat că pastila era singura care îmi putea declanșa acea stare de rău.
Și-apoi, am avut norocul de a avea medici foarte buni și un serviciu de ambulanță rapid în Spitalul Municipal din Mangalia, România. Pentru că eram în vacanță la mare, într-un hotel foarte frumos din stațiunea Olimp..
Un alt noroc a fost rapiditatea fetiței mele (care avea doar 9 ani pe-atunci), de a coborî, deși foarte speriată, scările celor cinci etaje, pentru a anunța la recepția hotelului să sune de urgență ambulanța. Telefonic nu se putea lua legătura cu recepția, nu îmi amintesc de ce, iar liftul părea că nu mai vine..
Multe lucruri ce s-au întâmplat nu mi le-am putut aminti dupa aceea și, pentru o vreme, am fost într-o stare de șoc emoțional. Dar știu cu siguranță că mi-era tare greu sa zâmbesc, tocmai eu, care eram din fire un zâmbărici de fată. Pentru mult timp s-a așternut pe fața mea un fel de mască gravă, pe care n-o mai puteam îndepărta.
“Am învățat că viața îți poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc” – Octavian Paler
În cazul meu, acei oameni necunoscuți m-au ajutat să-mi păstrez Viața!
Dar hai mai bine să clarificăm ce anume s-a întâmplat.
Ca oricare om, nici eu nu iubesc durerea (de cap, stomac, orice!). Aceasta fiind foarte puternică în ziua aceea, din dorința de a o stopa mai repede am luat nu o pastilă, ci două!
Dar, din nefericire, nu m-am informat bine, deși avusesem deja un episod de reacție alergică la substanța aceasta- METAMIZOL, cu 20 de ani înainte!! Și nici nu am fost atenționata de existența substanței și in alte medicamente, fapt la care eu nu m-am gândit deloc.
Atât de grav nu a fost însă acum 20 de ani, am crezut eu, cu naivitatea specifica adolescentină- doar ceva reacții cutanate. Probabil pentru că mi s-au administrat rapid ANTIHISTAMINICE?
De-atunci, am evitat mereu (cu sfințenie!) să am în casă acel medicament care pare multora inofensiv- Algocalmin. Și poate chiar așa și este, pentru ei, însă nu și pentru mine.
Iar IGNORANȚA mea mă putea costa VIAȚA!
***
Acum câteva zile am mers din nou la mare! Si aș putea spune că m-am bucurat de fiecare rază de soare care m-a încălzit, de fiecare briză, scoică sau fărâmă de nisip care s-a așezat nestingherită pe pielea mea. Si mereu am zâmbit!!
Acolo fiind, mi-am propus să nu mai amân la infinit a spune povestea mea, sau măcar o mică parte din ea.
V-am împărtășit experiența mea marcantă, din dorința de a fi mai bine informați cu privire la pericolul la care vă puteți expune și voi luând unele medicamente- din neștiință, ignoranță sau poate doar din pură întâmplare, în speranța ca astfel să luați măsurile necesare de urgență, înainte de colaps.
Anexez și acest site deosebit de explicit al tuturor simptomelor, cauzelor și complicațiilor ANAFILAXIEI, pentru a putea ști mai bine cum să preveniți sau, la nevoie, să acționați.
Tuturor celor ce mi-au salvat atunci Viața le mulțumesc din suflet!!
Și-aș vrea cu toții să știe ca sunt foarte conștientă că tot ceea ce pot face astăzi li se datorează și lor.
Suntem oameni, și uneori ne simțim și chiar putem fi atât de vulnerabili! Dar alteori putem fi atât de puternici încât, cu un efort minim, putem salva vieți.
Dacă și TU ai avut o astfel de experiență marcantă ca a mea, nu ezita să o faci cunoscută.
Iubește Viața!
Stă și în puterea ta să ajuți, măcar pentru a atenționa cu privire la un eventual pericol. Uneori e mult mai bine să folosești experiența altora, decât să experimentezi tu, pe propria-ți piele!
***
“Când ajungi să iubești viața, vei vedea frumusețea în toate lucrurile posibile.”- Khalil Gibran
“Sunteți culorile pe care le alegeți.” – Vicky Wall
Zilele trecute am citit o postare a unei prietene care mi-a smuls instant un zâmbet de pe buze: ‘Nu știu cum să mă port la vârsta asta, că nu am mai avut-o niciodată!..’
Afirmația ei, extrem de simpatică și realistă, m-a inspirat în abordarea acestui subiect.
Sigur ați constatat și voi că sunt oameni care vă judecă prea des comportamentul, corelându-l cu vârsta.
De ce se întâmplă asta? Nu suntem noi cei care spunem mereu că suntem unici și vrem să ni se respecte unicitatea? Și-atunci, de ce să ne purtăm în același mod, să ne îmbrăcăm în același stil, sau să avem o traiectorie a vieții asemănătoare celorlalți?
Și pentru ce să ni se reproșeze că suntem prea ‘altfel’? De ce să nu putem face lucrurile în ordinea care ni se potrivește nouă? doar pentru că așa pare altora firesc?!
De pildă, de ce să nu pot avea mai întâi copil și apoi să studiez, dacă eu știu și pot gestiona bine situația? Poate a fi mamă e prioritatea mea.
Și de ce să fie atât de blamat divorțul, dacă cei doi nu se simt bine în acea relație? Eu îl văd ca fiind o mare dovadă de înțelepciune și curaj.
Și de ce ce să te căsătorești, dacă nu simți a fi important pentru tine acest statut?
Și de ce să devii mamă, dacă nu îți dorești? Nu ar fi dureros pentru acel copil să crească lipsit de afecțiune?
Și de ce să privim ca fiind neîmplinită o femeie care nu are copii? Poate că sunt anumite circumstanțe care nu au favorizat întâmplarea acestui miracol, dar pentru asta nu ar trebui suferința să-i fie dublată de judecățile celorlalți.
Consecințele alegerilor sau neputințelor noastre le vom suporta oricum noi, și nu altcineva.
Și nu cred că schimbarea unei cifre/număr trebuie să definească automat schimbarea comportamentului nostru, dar modul cum privim viața și oamenii din jur ne definește cu siguranță.
“Te-ai născut să fii original. Nu muri o copie.”- John Mason
Așa cum știm cu toții, Viața ne e dată pentru a fi trăită, iar noi suntem creatorii ei!
Tocmai de aceea, vă invit pe toți să privim cu mai multă Bunăvoință modul cum aproapele nostru jonglează cu aceasta, cu mișcări mai mult sau mai puțin flexibile, și să-i zâmbim cu mai multă Simpatie și mai ales cu Admirație, pentru că e posibil ca fiecare mișcare să fi însemnat pentru el mult Efort și Consecvență, ceea ce nu este întotdeauna vizibil și cu siguranță deloc simplu.
“Ești irepetabil. Există o magie despre tine care este a ta.”
Tuturor ne place să comunicăm, pentru că asta poate fi deosebit de relaxant (sau poate chiar motivant și inspirațional ), dacă partenerul de discuție este la înălțimea intelectuală/emoțională potrivită nouă.
Și ne place teribil de mult ca el să ne binedispună!! dar mai ales să simțim că ne ascultă și înțelege.
Și câți dintre noi nu suntem conștienți că râsul cristalin, surâsul diafan și mersul de gazelă ne lipsesc uneori din arsenal, dar vrem să fim acceptați și așa?
Pentru că ne place la nebunie să fim noi înșine, fără menajamente!! și știm că nu oricine poate fi capabil a ne accepta stângăciile, repetițiile și ideile ciudate (sau poate doar întortocheate)!
Libertatea în exprimare, fie ea percepută de alții ca fiind simplistă, plină de nonsens sau chiar vulgară, ne permite a fi noi, oamenii obișnuiți, dar atât de unici și irepetabili!
Și știm, din nou, că nu e mereu ușor a fi răbdător și atent la subiect, pentru a interveni la momentul oportun, fără a deveni iritant de insistent sau poate dimpotrivă, prea lent în reacții.
Așadar, având în vedere efortul depus, crezi că poate un ‘what the f*ck’ să schimbe atât de mult punctul tău (sau al celuilalt) de vedere, sau doar dă viață vieții, făcând-o mai aromată și mai apetisantă?
Părerile vor fi, desigur, împărțite, contextul încadrării tale fiind elocvent, dar urmărind reacțiile celorlalți poți înțelege acceptarea sau neacceptarea ta.
Se întâmplă astfel că, deși în mod obișnuit ne simțim înțeleși și putem împărtăși idei în mod absolut liber cu o persoană anume și totul pare a fi uns cu miere, să ajungem a simți într-o zi că acel om nu mai înțelege adevăratele noastre bune intenții și blochează discuția, fără un aparent motiv plauzibil.
Desigur că suntem surprinși, sau poate chiar profund dezamăgiți, constatând cu uimire schimbarea ce nouă ne pare dramatică. Ne întrebăm atunci: de ce se întâmplă asta? Eram atât de spontani, deschiși și bine aliniați mental!!
Dar oare chiar este încă valabilă această afirmație? Și cum poți vreo secundă crede că totul se întâmplă fără motiv bine întemeiat?
Foarte mulți dintre noi percepem ușor schimbările fine de tonalitate, disponibilitate și deschidere.
Și totuși, de multe ori le ignorăm voit, sau doar le tolerăm pentru o vreme, așteptând ca situația să se îmbunătățească de la sine.
Mai devreme sau mai târziu, ne dăm seama că starea aceasta de nebuloasă ne afectează prea mult și că e cazul să o aducem în discuție, în mod direct, dându-i nu numai celuilalt posibilitatea de a se explica, dar mai ales oferindu-ne nouă dreptul de a înțelege cum stau lucrurile. Pentru că merităm cu toții ce e mai bun, dar mai ales onestitate!
Dacă motivele schimbării sunt întemeiate sau nu, doar tu ești în măsură a aprecia. Pentru că tu vei fi cel care suportă consecințele acceptării acesteia și numai tu poți stabili dacă omul și comportamentul lui nou îți mai sunt compatibile.
Un lucru este cert însă: se simte nevoia de schimbare! Înțelegerea cauzei ce a generat atitudinea diferită este un prim pas, necesar a fi urmat apoi de mulți alții, constând deseori într-o abordare diferită, care necesită nu doar iscusință, dar și curaj și multă voință! (Ca să evităm instalarea unui profund sentiment de căință..)
” Limba este armonia minții omenești. Ea conține atât trofeele trecutului său cât și armele viitoarelor sale victorii.”- Smuel Taylor Coleridge
Ai putea crede că voi scrie un articol incendiar (abordat literar!) despre sexualitate. Și desigur că îți dorești să nu îți dau speranțe deșarte.
Ei bine, nici nu o voi face! Nu vreau să te dezamăgesc. Mi te doresc aproape..
Te vreau cu toată ființa și nu pot să-ți rezist. Îți simt respirația sacadată și știu că vrei și tu să te-apropii mai mult.
Vrei să fii tu, cel de ieri, de azi și de mâine, alesul tăcut, care nu spune mult, dar faptele-i sunt scut.
Vrei să mă impresionezi atât de mult încât nici să nu îmi treacă prin gând să-mi doresc altceva- doar să vreau să te simt, să te-admir, să-ți vorbesc, să te-ascult, să te-alint..
Și la rândul meu să te încânt- cu vorba, cu gustul, cu dorul, cu glasul, cu visul și, desigur.. cu Amorul! Și eventual, să mi te închin.
Cum să-mi pară asta un chin?
Doar ești Demonul meu.. divin!
Nu sunt eu Îngerul tău? demonic și eu.. la bine, la greu, mereu ancorată de sufletul tău.
Desigur că vin!! Sunt a ta, domnul meu..!
Deschide-ți larg porțile sufletului și aprinde repede lumina speranței, ca să te văd în toată splendoarea simplicității tale absolute.
Trage obloanele lumii exterioare peste neînțelegerea gândurilor noastre pure și hai să ne iubim.
N-ai vrea să creăm împreună un haos divin?
“She was an Angel craving chaos. He was a Demon seeking peace.”
“Monsters are real, ghosts are real too. They live inside us, and sometimes, they win.”-STEPHEN KING
Zâmbim, dar nu întotdeauna cu sufletul.
Gândim și ne expunem gândurile, dar nu reușim mereu a spune tot ce simțim, oricât am încerca. Pentru că ele, cuvintele, nu pot conține toată esența vibrațiilor noastre emoționale. Și deși vrem să ne facem complet înțeleși, de foarte multe ori intervin blocaje emoționale care îngreunează procesul.
Sperăm să primim susținere și reacții care să ne propulseze spre atingerea viselor dorite sau cel puțin să fim lăsați a le exprima, dar suntem uimiți de realitatea atât de contrară așteptărilor noastre.
Dar cum ar putea ceilalți să știe totul despre fricile noastre, dacă nu le exprimăm în cuvinte simple, care să formeze mesaje ușor de înțeles?
Copilul existent în fiecare din noi vrea să fie ascultat, mângâiat și împăcat, iar el își face simțită prezența atunci când te aștepți mai puțin și vrea atenție sporită. Dar nimeni nu-l aude, pentru că el nu știe să-și ceară conștient și asumat drepturile!
Cu toții vrem să primim cumva certitudinea de a fi acceptați și, la nevoie, iertați pentru devierile noastre. Pentru că, deși fricile sunt complet diferite, în realitate ne zbatem cu toții să ieșim din aceeași imaginară pânza lipicioasă de păianjen. Toti avem slăbiciuni, vulnerabilități și temeri!
Așadar.. de ce să nu ne ajutăm reciproc, dându-ne posibilitatea de a ne exprima, chiar și ridicol de nepricepuți, ascultând mai mult glasul inimii și criticând mai puțin?
Sunt momente când trecutul revine inopinat de viu în memoria noastră, iar teama de a nu se repeta evenimente nedorite crește într-un ritm atât de amețitor, încât pentru o vreme ne putem dezechilibra și cădea iremediabil în gol.
În descinderea aceea tulburătoare și fără direcție clara ne putem eventual grav răni. Atunci avem nevoie cel mai mult de sprijin și compasiune, nu de refuz, critică sau respingere.
“Knowing your own darkness is the best method for dealing with the darknesses of other people.”-Carl Jung
Știu, am ales un titlu care incită. Și mai știu că multora le place la nebunie subiectul, dar sunt și unii care îl evită.
Am decis să sparg gheața și să mă adresez tuturor, celor ce vor, sau doar le este dor, dar nu voi vorbi decât din perspectivă emoțional-motivațională, așa cum v-am obișnuit. Nu, nu despre zonele mele erogene mi-am propus să vă vorbesc, dragilor! (sper că nu v-am dezamăgit)
Pentru că fiecare avem un corp unic, cu care ne mândrim, sau doar ne mulțumim că funcționează și reacționează la stimuli, așa încât să ne simțim vii, prezenți, virili, doriți și.. desigur, iubiți.
Atingerile sunt ca un tratament pentru sufletul nostru, precum bine se știe, doar dacă vin din partea persoanei față de care simțim atracție fizică, îmbinată cu o curiozitate nebună și un tumult de multe alte sentimente, uneori greu de descris. Sunt- putem elegant spune- ca un vis, care trebuie neapărat împlinit!!
‘‘Come closer, until I no longer know where I end and YOU BEGIN.”
Că vrei să te pierzi total în celălalt, sau poate dimpotrivă- să te regăsești, ori spus în stil romantic- să te contopești (cu ea/el), alegerea îți aparține. Important este ca ceea ce se întâmplă acolo să fie frumos și bine!
Mai ușoare, mai intense, repetate, sălbatice sau delicate, sau intenționat amalgamate, dacă produc senzații care ne dau o stare de bine, sau dacă suntem norocoși să ne aducă chiar în extaz, oricum ar fi, atingerile ne propulsează într-o zonă aparte, dincolo de nori, precum spune într-o carte..
Orice zonă a corpului poate fi erogena, atâta timp cât îi acorzi atenție, timp și răbdare și folosești ca element de bază admirația/adorația, exprimată intens, prin priviri și cuvinte, dar și alte elemente utile, de care n-aș vrea eu s-aduc acum aminte.
Dacă îți cunoști partenerul bine, știi deja ce îi place sau nu, sau poți să te “riști” frumos a fi creativ și să incluzi elemente noi, pe care el/ea le va aprecia și accepta, sau nu! Când există consens și dorință comună, voința intră extrem de rapid în funcțiune.
Dar atunci când te afli într-o “ecuație” necunoscută, trebuie să ai ceva talent în a citi gusturile și reacțiile exprimate, pentru a le putea identifica și totodată pentru a înțelege corect dacă trebuie să continui, ca să nu devii enervant de insistent cu întrebări de genul.. “îți place?”
Iar dacă ai impresia că ai epuizat toate atingerile pe care le posezi în arsenal, nu uita că mai există o “armă” ce te-ar putea salva, ca să nu fii aruncat de micuța sirenă, la mal.
Cum, ai ghicit? Lumânări parfumate, mai multe cadouri, sau mai multe flori? Sunt bune si ele, dacă asta-i dă fiori!
Dar există ceva mult mai plăcut și mai la îndemână. Sărutul de foc -gratuit- și, la nivel senzorial, mult mai dorit.
Așadar, treci la treabă: explorează-i fiecare parte a corpului, aventurându-te în necunoscut, ca să te poți îmbăta cu parfumul, aroma și gustu-i plăcut.
”I know, darling. Your body speaks to me in ways your mouth would never agree to confessing.” (Sai Marie Johnson, ”Simply Scarlet”)
” Your Soul is your best friend. Treat it with Care, nurture it with Growth, feed it with Love.”- ASHOURINA YALDA
Când ți-e foame, mănânci! Corpul e suficient de înțelept ca să ceară ceea ce are nevoie, iar semnalele lui sunt atât de evidente încât pot fi percepute fără vorbe! 😉
Durerea din stomac te forțează prima să iei atitudine, iar lipsa energiei fizice devine un impediment în a fi eficient în viața zilnică. Așadar, înțelegi rapid că trebuie să mănânci, ca viața ta să își poată continua frumos ritmul.
Mulți dintre noi ignoră însă, intenționat sau nu, foamea din suflet. Asta se întâmplă pentru că durerea lui este mai puțin vizibilă și deseori o ascundem, nevrând a vorbi deschis despre anxietățile, neîmplinirile sau grijile ce ne împresoară. Și astfel, ne țesem singuri în jur propria “pânză de păianjen.” Iar sufletul plânge-n tăcere.
“Food for the Body is not enough. There must be food for the Soul.”- Dorothy Day
Dar ce vrea sufletul? care e hrana lui și de unde o putem aproviziona?
Nevoia de Afecțiune ar putea fi prima pe lista de “cumpărături” a unora, urmată apoi de nevoia de Apreciere, dorită a fi exprimată prin cuvinte și gesturi frumoase. Și pe bună dreptate! Cine nu se “topește” de plăcere atunci când simte grija și căldura celor dragi? Și cum să nu vrei mereu să te simți așa, când e o senzație atât de plăcută?
La fel de necesar este ingredientul Încurajare, sau cum ne place să îl numim mai nou- Stimulare. Cu toții avem momente de ezitare sau neîncredere, iar vorbele calde, spuse din suflet, nu doar vindecă, ci și insuflă forță.
Sunt însă destul de mulți oameni care trec pe lista lor Critica, deși știu cât de distructivă este, simțind chiar pe propria piele efectele descurajatoare ale ei.
Oare când vor înțelege că oamenii nu sunt opere de artă, ca ei să poată astfel măcar avea șansa de a deveni critici de artă?
Le-aș sugera să treacă pe listă neapărat Toleranța- un bun foarte necesar, oarecum similar adaosului de sare, în bucate.
La fel de important este ingredientul Pasiune, și anume însuflețirea pe care o punem în a face ceva care ne dă cu adevărat aripi! Pentru că, atunci când iubim, sufletul râde, dansează și zboară, Red Bull neavând aici absolut nicio contribuție! 😀
Pasiunea poate fi manifestată față de ceva sau cineva, în funcție de preferința fiecăruia, importantă fiind dăruirea de care ești capabil! Când descoperi ce te împlinește cu adevărat spiritual, nimic nu te oprește din a căuta soluții!
Și oricât de mult timp ar necesita atingerea acelui obiectiv, vei răsturna lumea până vei găsi ceea ce ai nevoie, iar sufletul va începe să cânte- cu note muzicale aparent codificate, pentru că nu oricine poate percepe muzica de calitate, fără oarece experiență în domeniu!
Onestitatea sau Sinceritatea (mai întâi față de noi înșine, apoi față de ceilalți) este încă un ingredient absolut necesar, care nu doar ne dă o stare de siguranță și acceptare, dar ne și apropie de semeni.
Și, desigur, să nu uităm Blândețea (sau Bunătatea), iarăși manifestată mai întâi față de noi, tocmai pentru a fi capabili să o oferim mai apoi și celorlalți.
Se știe că, din timp în timp, sufletul se hrănește și cu Amintiri. Dar trebuie să ținem cont că doar cele frumoase pot să îl încarce cu lumină, Bucuria fiind singurul ingredient ce trebuie extras din ele, pentru că-ți arată adevărata cale.
Există oare un loc anume unde putem face aprovizionare tuturor acestor ingrediente? Și dacă da, cum se numește Supermarketul acela atât de complex?
Sunt sigură că, la fel ca și mine, nu ați văzut așa ceva pe rafturile nici unui magazin, fie el și cel mai modern mall!
Sursa de aprovizionare este atât în interiorul cât și în exteriorul nostru, motiv pentru care ar trebui să avem grijă atât ce oferim, cât și ce acceptăm să primim.
S-ar putea ca efectul de bumerang să nu ne avantajeze întotdeauna, în mare parte datorită nouă, dar și pentru că nu toți oamenii au aceleași intenții bune, cu toată delicatețea ta în acțiuni.
Și atunci, va trebui să ai grijă nu doar la ceea ce vrei să primești, ci mai ales la selectarea drastică a celor către care se îndreaptă gândurile și faptele tale, pentru a evita posibila risipă de energie și resurse!
“Be a reflexion of what you’d like to receive. If you want Love, give Love. If you want Truth, give Truthful. If you want Respect, give Respect. What you give out will always return.”- Kristen Butler
Cu siguranță ai auzit și tu câte ceva despre această fată. Dar mă-ntreb: oare tu ai și văzut-o, sau e numai un mit? Și dacă da, ce ai simțit?
De nenumărate ori, poate, ai visat să găsești pe acel cineva care să îți placă fără limite; acea persoană care să nu aibă nevoie a fi cizelată și căreia nici nu trebuie să-i dai explicații, pentru că-ți înțelege oricând necuvintele.
Îți recunoaște cu ușurință temerile, te iartă fără s-o ceri, te încurajează mereu și o face cu tot sufletul!
Nu îți judecă sau critică alegerile, nu te rănește spunând cuvinte grele, nu ține cont de greșelile făcute și nu le aduce mereu în discuție, pentru că nu vede sensul discuțiilor fără final asupra unor întâmplări deja finalizate.
Doar un zâmbet de-al ei și ești salvat! (Sau poate doar acaparat?!) Doar o privire și totul capătă sens, iarăși și iarăși!
Să mai spun că arată al naibii de seducător? Să tot vrei să o inviți la o plimbare.. la tine-n dormitor?! 😉
Sunt sigură că mulți ar spune: mmmmm, ce bucată! Și, pe bună dreptate: cine să nu își dorească o așa minune de fată??
Dar știi și tu zicala din popor: “orice minune ține trei zile”!? Așadar.. gândește-te mai bine!
Oare de ce nu vrea această fată minunatā sā rămână neschimbatā?
Cum să dispară tam-nesam, în neant, fără niciun avertisment? E inuman! Noi vrem minuni pe-acest pământ, nu doar tam-tam!
Desigur că există o explicație pentru acest fenomen oarecum paranormal: o minune rămâne minune doar dacă tu o vezi așa, dar mai ales pentru că, la rându-ți, te porți minunat cu ea!
Vrei o minune-n viața ta? Prea bine! Începe prin a cere asta mai întâi de la tine. Fii tu o minune!
Fata Morgana vine doar când băiatul potrivit apare și, evident, vor face împreună din timp în timp câte o schimbare în ritmul dansului propus. De cine? Desigur, de cel care dansează cel mai bine.
Cum, nu știi să dansezi? Atunci ai douā opțiuni: înveți, sau te “evaporezi”!
Și dacă nu ai înțeles, Fata Morgana se poate că-i o creatură efemeră, dar asta numai pentru că adeseori ea este mai rapidă și dispare prima-n ceață, precum o himeră!
“Fii tu însāți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. -Mahatma Gandhi
Da, dragilor, chiar este ziua mea 🙂 , dar vârsta nu e atât de importantă, se spune deseori! Sau este? Și dacă nu, atunci de ce tot vorbim despre ea?
Când cunoaștem un om, ne punem involuntar întrebarea “câți ani are?”, de parcă am vrea să aflăm raspunsul la cea mai profundă întrebare care frământă lumea..
Dar oare poate reflecta un număr experiența, inteligența, fericirea sau durerea, maturitatea emoțională, profunzimea gândurilor sau înțelepciunea unui om?
Copil fiind, îmi plăcea să mi se spună că am crescut mare și parcă simțeam cum îmi cresc aripi, la fiecare compliment primit- de acest gen.
Mai târziu, am așteptat cu nerăbdare să împlinesc 18 ani, vârsta miracol, care mă încadra (în sfârșit! 😀 ) printre adulți. Credeam că o să arăt atunci cumva aparte, sau că o să mă simt altfel. Nu s-a întâmplat deloc așa; m-am simțit la fel de copil. 🙂
Dupa 20 de ani, vârsta a adus cu ea din ce în ce mai multe responsabilități, apoi numărătoarea a început cumva să fie și puțintel îngrijorătoare. Credeam că acel 30 va fi apăsător, când de fapt l-am simțit a fi înfloritor.. (aveam un copil, terminam facultatea).
Si viața a mers mai departe..
Dar 40 se apropia cu pași mult prea repezi și asta suna oarecum ca o greutate, dar aveam din nou să mă-nșel. Chiar m-a amuzat schimbarea de prefix! Am putut petrece în continuare cu prietenii, care mi-au urat bun venit în club, și am continuat să leg prietenii cu oameni noi, apartenenți ai altor cluburi.. 😀
Și totuși… contează vârsta?
Personal, pot spune că pentru mine nu este deloc definitorie, chiar dacă vorbesc despre ea. Vârsta nu este cântarul evaluator al inteligenței de orice fel, nu încoronează și ar trebui nici să nu decadă pe nimeni.
Vârsta și ziua de naștere ar trebui să fie mereu un motiv de bucurie, cred eu. Sărbătoarea vieții tale, a triumfului și mirării că ești și poți încă să te bucuri de viață și oameni, dar mai ales de existența ta efemeră, căreia îi poți da atât de mult sens!
Ar trebui ca anii să nu ne separe și să nu fie un criteriu de selecție în alegerea prietenilor. Dar trebuie desigur să facem selecții, bazate pe criterii precum compatibilitatea emoțională, de gândire și mentalitate.
Nu cred că vârsta m-a înțelepțit, dar sunt sigură că acum știu să mă bucur mai mult de fiecare moment de relaxare, că îmi place mai mult de mine și că mă cunosc mai bine. Vârsta, sau mai bine zis trecerea anilor, aduce cu ea schimbări de gândire și perspectivă, dar experiențele de viață și mai ales modul cum tu le filtrezi în registrul minții tale sunt cele ce definitivează acest traseu.
“Tinerețea nu are vârstă” spunea Pablo Picasso, și cred cu tărie că nu vârsta va decide dacă sunt tânără sau nu, ci eu!
“În definitiv, nu anii din viața ta sunt cei care contează, ci viața din anii tăi.” – Abraham Lincoln
“And, when you want something, all the univers conspires in helping you to achieve it.” (“The Alchemist”- Paulo Coelho)
În fiecare nouă zi te așteaptă noi și noi provocări.
Comunici cu oamenii, treci la căutări sau chiar fapte, sau poate numai schițezi planuri și deseori te rătăcești în detalii.
Apare însă frecvent o întrebare constantă: oare mai am Timp?
Alergi deseori în contratimp, ca să ajungi.. unde? Știi măcar încotro te îndrepți?
Zilnic, într-un ritm frenetic, având un plan pe termen scurt, sau nu numai, te zbați să atingi obiectivele propuse, ca să atingi înaltul.
Și când crezi că ai reușit să ajungi acolo unde îți doreai, apare o nouă povocare.
Dar ai reușit să aflii care e scopul acestei continue verve? Ce te determină să nu te oprești?
Sunt sigură că nu numai eu îmi pun asfel de întrebări. Sunt gânduri care ne străpung, de multe ori retoric, și ne determină să ne analizăm faptele, pentru a ne înțelege mai bine și a putea continua drumul în direcția corectă.
Avem nevoie să știm spre ce tindem și de ce, ca să fim bine ancorați în idealurile noastre pentru a păstra continuitatea acțiunilor.
Vrem să fim cât mai preciși în planuri și fapte, atât pentru a reuși să ne atingem scopurile, cât și pentru a inspira și motiva alți oameni, care au nevoie de susținere sau chiar modele de urmat.
Așadar.. acesta era răspunsul? Știm deja ce ne dorim de la viață?
Fiecare om are alte dorințe, desigur. Unicitatea ne caracterizează și asta e nu doar ceea ce ne diferențiază, ci și ceea ce ne atrage la ceilalți.
Ceea ce ne unește însă pe toți este dorința de a ne îndeplini Destinul, de a ne autodescoperi. Vrem să ne realizăm visele și astfel să ne modelăm, pentru a deveni Noi.
Când ajungem să înțelegem ce ne determină să alegem un drum și nu altul, atunci totul capătă sens.
“You will find the path of life when your inner compass is ready.” – Debasish Mridha
”When you find your path, you must not be afraid. You need to have sufficient courage to make mistakes. Disappointment, defeat and despair are the tools God uses to show us The Way.” (“Brida”, Paulo Coelho)
“If you have butterflies in your stomach, invite them into your heart.”- Cooper Edens
Cunoașteți cu toții expresia.. și sigur ați și folosit-o, dacă nu chiar ați și simțit efectele ei, pe propria piele..
Dar nu la efectele expresiei vreau să reflectăm acum, pentru că știm cu toții că zâmbim automat când cineva ne întreabă dacă simțim acei fluturași.. 🦋🦋🦋🦋🦋
Mai interesant mi se pare să analizăm ce anume provoacă apariția lor și de ce nu putem să ne ferim de ei, oricât de mult am vrea să evităm acest “fenomen” aproape paranormal..
Eu, de exemplu, i-am tot simțit, și de fiecare dată au bătut cu putere din aripi, zbătându-se probabil să evadeze..! Dar cum eu iubesc fluturașii, nu m-am îndurat să le dau voie repede să plece. De fiecare dată m-am oprit să îi admir puțin, așa că s-au liniștit și chiar au început să se simtă bine în noua casă.. 🙂 Drept urmare, i-am găzduit cu mare drag, atâta timp cât au avut nevoie de mine!
Dacă ne gândim la fluturi, celor mai mulți dintre noi li se conturează în minte niște ființe delicate, fragile, deseori viu colorate, iubitoare de flori parfumate..
Când vedem mai mulți, nu doar unul-doi, bucuria se dublează sau chiar se triplează parcă! Dar când suntem invadați de sute de fluturi, altfel stau lucrurile, mai ales dacă îi simțim în stomac.. Asta chiar că sună a atac! Și orice atac ne sperie, fie el și făcut pentru o cauză nobilă!
Or fi ei drăgălași, viu colorați și delicați, dar tot ne fac o sumedenie de probleme, așa că ne întrebăm: “de ce eu? cât vor sta? cum aș putea să am grijă mai bine de ei?” și mai ales.. “de ce au venit într-un număr așa de mare..?”
Dacă ne gândim mai mult, ne amintim că toți fluturii au fost cândva niște omizi colorate sau poate chiar deloc atractive ochiului, care într-o bună zi au suferit o transformare puternică și au ieșit din cocon.
Ce schimbare de situatie, să poți zbura după o atât de lungă așteptare..! Cu siguranță, acea schimbare a fost însoțită de durere, pe care ei au trebuit să o suporte și accepte cu stoicism..
E nevoie de multă răbdare și curaj ca să înduri acest lung proces, dar nici după accea nu poți sta liniștit.. Trebuie să fii mereu atent, ca să te ferești de pericolele care te pândesc pretutindeni..
Și tocmai când în sfârșit ai găsit un loc sigur, ca să te odihnești pentru o vreme, să fii privit cu așa suspiciune și.. să ți se ceară să pleci??
Nu, asta nu sună deloc corect! Ar trebui să respectăm efortul lor și să ne bucurăm de minunea ce s-a produs de a fi aleși ca gazde, considerați a fi suficient de buni la suflet, iubitori și drăgăstoși..
Ce onoare să fii ales!.. Pentru că o ființă sensibilă are nevoie de un suflet la fel de sensibil, ca să capete încredere și să îndrăznească a zbura din nou! De asemenea, e necesară multă răbdare, înțelegere și acceptare, din partea celui ales..
Numai îmbrățișând cu dragoste pe cel ce simte nevoia de protecție îi putem oferi garanția că lumea aceasta e atât de frumoasă și bună încât să simtă că efortul de a ieși din cocon a meritat din plin!
Fii recunoscător pentru miracolul la care ai norocul de a fi părtaș și bucură-te din tot sufletul pe toată perioada desfășurării acestui miraj!
Și nu, nu ai deloc motiv să te temi, chiar dacă zbaterea lor te surprinde puțin. Ei vor doar să te invite să le admiri grația, sensibilitatea și curajul. Iar tu, la rândul tău, să accepți transformările vieții, chiar dacă asta înseamnă să ieși din zona de confort!
Tuturor ne plac fructele, se știe!.. sunt sănătoase, hrănitoare și pline de vitamine, iar unele arată al naibii de bine! 😉
Desigur că toți avem preferințe pentru un anume tip de fruct, așa că îl căutăm cu frenezie și nerăbdare, atunci când pofta e mare!!
A alege fructe atât delicioase cât și atractive ca formă e desigur doar o chestiune de gust, dar trebuie fără doar și poate să ai în vedere cât de accesibile sunt buzunarului tău.. Așa că, vrei nu vrei, mai întâi trebuie să faci câteva calcule!
Că îți par apetisante de la distanță, e de-nțeles. Dar ca să te convingi de veridicitatea presupunerilor făcute, e logic că trebuie să le și guști! Și asta e și intenția ta..
Mai rău e când fructele nu îți sunt prea accesibile.
Problema distanței până la magazinul de fructe se rezolvă cumva, chiar dacă ți-e cam lene să ieși din casă, sau exact în ultimul moment mașina te lasă..
Cumva, găsești tu o soluție, că doar așa ai fost învățat: să fii creativ și să găsești întotdeuna o cale! (E musai, doar ești băiat/fată mare!)!
Dar și mai grav este atunci când fructul mult dorit e gata a fi luat de altcineva, care apare ca din pamânt în fața ta, sau fructul e deja în mâna altcuiva!
Atunci începe adevărata dilemă.. Ce poți să faci ca să fie totuși al tău? Desigur că nu poți să împingi omul, sau să-i iei fructul din mână, că doar nu ești lipsit de bun-simț..!
Aici e momentul când trebuie să dovedești cât de mult ți-l dorești.
Cum nimeni nu vrea să renunțe ușor la ceva bun, chiar dacă îl întoarce pe toate părțile și pare a sta pe gânduri, cumva.. analizându-l ca aspect exterior, miros sau aparentă consistență, în final fructul bun e al celui ce și-l poate permite.
Dar asta nu e suficient, după cum se vede!
Trebuie să existe sincronizare, și anume voința de a ajunge în timp la locul faptei, precum și flerul de a alege fructul cel bun, ca să nu te trezești când ajungi cu el acasă că e locuit de zeci de vietăți nedorite.. și nu ai ce să mai mănânci.
Presupunând totuși că este un fruct bun și delicios, va avea cu siguranță și mulți doritori. Așadar, sfatul meu e că e bine să îți dai din timp seama ce îți dorești, ca să îți iei măsuri de siguranță, în cazul în care cineva ți-ar putea lua-o înainte, să zicem.. avantajat de distanță!
Ești dispus să lupți pentru a convinge cumva că tu îl meriți din plin, mai mult decât alții? Sau că nevoia ta e atât de stringentă, încât până și fructul cooperează și se lasa greu.. cumpărat?
Știu, asta-i o treabă cam greu de rezolvat!! :)) 😀
Sfatul meu final s-ar putea să însemne o mare-ușurare: dacă lupta îți pare o mult prea grea încercare (iar fructul nu dă semne de colaborare), să te reprofilezi, alegând un fruct disponibil, mai puțin interzis și mai.. verosimil!
