Unii oameni au o viața lină, de multe ori conform așteptărilor celorlalți. Totul se derulează pașnic, în limitele normalității, și nimănui nu i se dau palpitații sau dureri de cap.

Dar eu am fost și sunt altfel. Prefer să fac schimbări, uneori radicale. Și nu mă refer la coafură 🙂 , cred că se înțelege!

Am făcut schimbari în viața personala despre care, dacă acum 20 de ani cineva mi-ar fi spus că le voi face, aș fi râs sau l-aș fi privit cu stupoare, ca și cum nu ar ști ce vorbește..

Așadar, daca simt nevoia de schimbare, o fac. Asta înseamnă că viața mea nu corespunde viselor mele și nevoia este atât de stringentă încât, dacă ar avea voce, ar fi una acută.

Și atunci, acționez în consecință: analizez situația, caut soluții și apoi le pun in aplicare, urmând ca rezultatul să ofere schimbarea dorită. Sau nu .. 😀

Dacă decizia mea e agreată sau nu de ceilalți, e mai puțin concludent. Greșelile inerente sunt și vor fi oricum ale mele și mi le asum.

Dar dacă am luat o decizie, înseamnă că a fost cea mai bună în acel moment, în opinia mea, și cu siguranța m-a ajutat să renasc.

Înseamnă că acel Eu existent cere să fie lăsat să se afirme. Înseamnă că nu mai accept situația prezentă și viața clocotește prea tare in mine, chemându-mă să trăiesc. Și consider că asta e bine! 😉 Sunt totuși în viață!

Înseamnă poate și că Răbdarea mea a ajuns la limită, că am oferit șanse suficiente, că am epuizat toate resursele emoționale, că m-am zbătut a fi înțeleasă și mi-am auzit ecoul, dar nu și răspunsul dorit de la celălalt.

Poate însemna și că am cerut prea mult, că am avut așteptări neproporționale cu realitatea, așa că este nevoie de ajustarea acesteia.

Înseamnă că nu mai accept ceva ce poate din slăbiciune, naivitate, prea multă credință în buna intenție a celuilalt, sau poate din neștiință, a fost tolerat de mine o bună bucată de vreme. Prea lungă, prea ambiguă și mult prea mult în dezavantajul meu.

Totodată, înseamnă că mă iubesc pe mine si îmi vreau cu tărie binele. Înseamnă că nu vreau să mă pierd în mulțime, punând dorințele celorlalți mai presus de ale mele.

Destrămarea emoțională doare. Dar a trăi în permanență în incertitudine, fără a face nicio mică schimbare, fără a lupta pentru un bine fie el și doar ideal, doare și mai tare.

Știm cu toții că oricât de frumos ar părea a fi traiul într-un palat, dar dacă ușile și ferestrele vor fi mereu închise, vei simți oricum că te sufoci, la un moment dat.

Pentru că vrei să poți să cânți, să râzi, sau să plângi și să dansezi în voie, dar mai ales să pleci și să revii atunci când simți nevoia.. Vrei libertate de acțiune și decizie. Vrei să fii tu, nu cum ceilalți cred că e bine să fii.

Și, mai presus de orice, vrei să simți că cel de lângă tine iți înțelege nevoile, că te acceptă și participă la tot acest vârtej de fapte și idei, încurajându-te sincer să te descoperi. Vrei să fii ascultat și să simți curiozitatea de a fi cunoscut mai bine, în adâncimea sufletului, fără a fi judecat. Vrei empatie!

Eu aleg să am Răbdare doar atât cât îi înțeleg sensul. Când speranțele mele de mai bine se năruie, merg mai departe, alegând un nou început.

Tu ce faci?

“Va învinge cel care are răbdare să aștepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acționa, când timpul nu e favorabil acțiunii.” (Marin Preda)

Acordăm cu greu, de obicei, încrederea noastră.

Avem nevoie de timp și dovezi care să ne întărească speranța că am oferit această șansă persoanei potrivite. Nu vrem să irosim timp, fapte și sentimente.

Puțin câte puțin, sentimentul de siguranța se instalează și ajungem să uităm în oarece măsură că nimic nu e veșnic. Devenim vulnerabili, și suntem foarte conștienți de asta.

Acei oameni încep să știe atât de multe despre tine încât, dacă ar vrea, ar putea foarte ușor să-ți facă rău. Ar putea folosi toate armele pe care tu singur le-ai înmânat, cu zâmbetul pe buze, știind că pot fi îndreptate mai târziu chiar înspre tine.

Dar cum ar fi dacă am avea mereu grijă de tot ce facem sau spunem, pentru a nu oferi nimănui vreun avantaj de a ne controla sau afecta cumva în vreun fel?

Am deveni atât de reținuți în vorbe, fapte și gânduri, încât am ajunge să nu ne mai recunoaștem. Transformarea ar putea fi asemănătoare creării unor roboței, care spun doar ceea ce s-a inserat anterior în memoria lor. Ei se referă strict la subiectul propus, păstrează același timbru vocal, sunt respectuoși și nu pot fi afectați emoțional, oricât de nervos le-ai răspunde, pentru că nu au emoții.

Dacă ar fi atât de frumos să trăim doar printre roboți, nu am mai avea motiv să ne plângem de nefericirea noastră.

Dar roboții nu pot satisface toate nevoile noastre. Pentru că emoțiile sunt percepute doar de o alta ființa care simte și percepe inflexiunile verbale, schimbarea fizionomiei sau o atitudine verbală si comportamentală diferită.

Iar noi, oamenii, avem nevoie să simțim emoții!

Mai simplu spus, vulnerabilitatea este esențială. Numai fiind vulnerabil poți atinge paroxismul contopirii cu alt suflet, urmând apoi sedimentarea tuturor faptelor și gândurilor spuse sau nespuse. Tu însăți îți vei testa limitele, modelându-te pentru a deveni tu, cel ce trebuie să fii.

Se simte din ce în ce mai stringent nevoia de deschidere, de reînnoire a sufletului și renaștere spirituală în lumea aceasta mereu avidă de nou, aflată în goana nebună a timpului oricum mereu insuficient.

Vulnerabilitatea înalță sau coboară relația cu ceilalți, dar întotdeauna clarifică și oferă o nouă perspectivă asupra vieții. Dacă te iubești suficient de mult, o îmbrațișezi cu căldură și cedezi ispitei. Îți vei cunoaste limitele tale, dar și pe ale celorlalți, și vei primi drept bonus un prieten ori vei îndepărta unul presupus a-ți fi prieten.

Rămâi dornic de transformare. Vei descoperi lumi noi, cu drumuri nebănuit de întortocheate, care te vor conduce spre aflarea adevărului vieții sau poate doar infirmarea adevărurilor decise de alții.. 🙂 😉

“Nu poți să experimentezi viața fără să simți viața. Ceea ce am învățat este că a fi vulnerabil față de o persoană pe care o iubești nu e slăbiciune, ci tărie.” (Elisabeth Shue)

Iubirea adevărată.. rezistă mai ales luptelor mentale cu frumoșii tăi demoni. Pentru că nu îți poți păcăli sufletul, oricât de mult ai ascunde lumii arderea ta interioară.

Iubirea adevărată.. rezistă timpului și transformărilor exterioare inerente. Pentru că odata ce te-ai implicat, vulnerabilitatea devine virtute.

Iubirea adevărată, prin forța ei nebănuită, anihilează durerea și vindecă vieți. Pentru că ea nu este doar anestezic, ci și antidot!

Iubirea adevărată motivează și găsește soluții când totul pare imposibil, energizează și activează deopotrivă neuronii, luptând până la epuizare.

Iubirea adevărată depășește orice neajuns emoțional și nu dispare, oricât ai vrea uneori să o îndepărtezi, în momente de slăbiciune sau neputință.

Ea rămâne ascunsă în adâncul ființei și de foarte multe ori e păstrată acolo, ca un talisman. Pentru că nu toți oamenii au suficient curaj și forță de a lupta până la capăt, distanța fizică depășind aparent mentalul și râzându-i ironic în față.

Doar noi suntem vinovați de neputință, delăsare, lipsă de credință in miracole și abandon.

Iubirea rămâne, dar deseori o ascundem, mințindu-ne că nu am putut găsi soluții. Apoi așteptăm ca ele să apară din neant, uitând de clepsidra interioară, a cărei scurgere se va opri cândva, inevitabil.

Dacă te-ai mințit singur, dar încă simți arderea, nu aștepta aprobarea celorlalți pentru faptele tale aparent nebunești. Iubirea însăși e o nebunie!

Ea te face prostuț și copilăros, îți înmoaie picioarele și încetinește reacțiile, îți dă senzația de continuă beție și nesăbuință, dar tot ea îți aduce zambete pe buze, te înalța și revigorează cum nimeni n-ar reuși.

Iubirea este fermecătoare, seducătoare și tenace.

Doar Iubirea este combustibilul sufletului, sprijin în vremuri tulburi, dar și subiect de insomnie. Pentru că (se știe!) iubirea se simte, nu se măsoară în cuvinte! Continue reading →

---

---

Zilnic oferim și primim noi șanse, de care nu suntem mereu conștienți și nu le apreciem la adevărata valoare.

De exemplu, cineva drag greșește în fața noastră, dar îl iertăm, din dorința de a aplana conflictul sau pentru a îmbunătăți lucrurile. Aceasta poate constitui o nouă șansă în cadrul relației.

Nu de puține ori ne-am întâlnit cu o persoană care ne-a oferit o informație de valoare, fapt ce a contribuit mai târziu la succesul nostru.

Astfel, dacă analizăm pe rând diferite întâmplări aparent banale din viața noastră, ajungem să înțelegem că fiecare dintre ele ne-a ajutat să clădim prezentul nostru. Și nu puțini sunt cei ce au pus o piatră la temelia devenirii noastre!

În afara de șansele ce ne sunt acordate, la fel de prețioase sunt cele pe care noi le oferim. Nici nu putem bănui cât de importante sunt in ochii celor ce au mare nevoie de ele!

Dând speranță, motivând, susținând pe cei aflați în impas, ascultând, culturalizându-te și încurajând cultura sau apreciind frumosul din viață, oameni și artă, îți vei spori tu însăți șansele și valoarea. Continue reading →

Fie că urmezi un curs nou, te înscrii la un alt club sportiv, începi o nouă relație sau schimbi locul de muncă, toate acestea au în comun un lucru: schimbarea.

Întreaga noastră viața se caracterizează printr-o multitudine de transformări, menite a ne cizela, cu scopul de a ne ajuta să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt limitele și ce știm să facem cel mai bine.

Așa reușim să ne descoperim talentul, să ne testăm răbdarea ori capabilitatea de a face fața unor situații noi, dar și de a îmbunătăți unele aptitudini deja existente, dar insuficient valorificate.

Schimbarea e privită uneori de ceilalți ca fiind o transformare dureroasă, care îngreunează mersul lin al vieții. Sau, în cele mai dese cazuri, e vazută ca fiind o piedică ce îi va țintui pe loc și îi va marca iremediabil, pentru totdeauna..

Ce-ar fi să ne amintim cu toții că rutina e plictisitoare și că ar fi frumos să avem cât mai multe de scris în cartea vieții??

Continue reading →

Murim într-o singură zi, dar avem o viața întreagă de trăit.

Sunt cuvintele pe care le-am auzit întâmplător spuse de cineva la televizor și mi s-a părut foarte realist și convingător mesajul.

Mi-a fost dat să le aud exact la momentul potrivit, de parcă au fost spuse special pentru mine. Când cineva drag dispare la propriu din lumea aceasta, avem sufletul răvășit și, pentru o perioadă nedeterminată, ne simțim pierduți. Nu știm ce să facem cu atâtea amintiri, nu ne putem obișnui ușor cu noua situație și, mai ales, ne este dor..

Dor de momentele ce știm sigur că au devenit irepetabile, dor de vocea, atingerile și toate celelalte stări ce includeau prezența ce s-a pierdut în neant.. undeva.

Și totuși.. e vorba de o singură zi.

Celelalte zile trebuie să fi avut un impact suficient de mare și să fi fost destul de frumoase încât să ne dam seama că merită să le tratăm cu recunoștința, pentru că acceptarea inevitabilului va aduce liniștea sufletului.

Amintirea clipelor frumoase va vindeca sufletul rănit și va da forța de a acorda însemnătatea necesară fiecărei zile.

Aprecierea momentului la adevărata valoare devine astfel prioritate, forțându-ne puțin a trăi mai mult în prezent și a ne schimba perspectiva asupra vieții. 

Așadar, trăiește și iubește intens viața! Niciodată nu stii cât de lungă poate fi. Conștientizează-i valoarea și nu o irosi uitând de propriile vise, sau amânând îndeplinirea lor la infinit. 

” Pe pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o va trăi în cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuiește și se mistuie in deznădejde. Și atunci, nici nu trăiește cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.” ( Mircea Eliade)

 

Dacă ar fi să numesc un loc ce mă energizează și pozitivează, aș alege fără reținere biblioteca. Nu orice bibliotecă, sinceră să fiu, ci în mod special aceasta pe care o frecventez acum.

Un loc atât de cald și primitor, în care oferta este vastă si inepuizabilă.. Locul unde întâlnești doar oameni însetați de cunoaștere și deschiși spre comunicare.

Cărțile sunt la dispoziția tuturor, iar liniștea și spațiul larg te invită parcă să pornești în descoperirea propriului suflet. O chemare căreia nu poți să-i reziști, daca ai suficientă iubire de sine..

Ai de ales între a veni pentru a-ți dezvolta cunoștințele sau a-ți face noi prieteni la clubul de citit.  Da asemenea, poți asculta muzică așezat comod în fotoliu, sau pur și simplu poți veni pentru a studia la o măsuța, ori numai pentru a te debarasa de grijile cotidiene. Un ceai sau o cafea de la automat, o revistă sau carte pe care ți-o alegi singur, fără a deranja pe nimeni și fără a fi deranjat.. asadar simplu și plăcut!

Aș putea spune că e locul de regăsire, de redefinire și reîncărcare a bateriilor. E oaza pe care mulți o caută și o găsesc. Doar neștiutorii nu pricep și o caută altundeva..

Mă simt o norocoasă și mă bucur ca un copil de magia momentelor petrecute acolo și aș vrea, de fiecare dată, ca timpul să stea în loc.

Sunt multe locuri magice în lume, dar eu îl prefer deseori pe acesta. Și știi de ce? 

Pentru că “o bibliotecă este un ținut vrăjit, un palat cu desfătări, un adăpost în care te poți adăposti împotriva furtunilor. Bogații și săracii pot deopotrivă să se folosească de aceasta.” (John Lubbock)

Ce poate fi mai frumos decât un loc unde oamenii se respectă așa cum sunt și nu inventează niciun fel de bariere? 

Suntem precum niște baterii.. din când în când, trebuie să ne încărcam sufletele cu energie, ca să putem funcționa bine.

Unii dintre noi avem nevoie de liniște, altii își doresc să vadă marea, să se plimbe prin pădure sau doar să își intâlnească rudele, fie ele chiar și enervant de zgomotoase.. 😀

Iar alții au nevoie de toate acestea și încă multe altele, dar sunt momente în care au în special nevoie de Timp ca să își pună gândurile în ordine, stabilindu-și noi priorități.

În orice categorie te-ai încadra și în orice moment al vieții ai fi, ai nevoie de Frumos; de acel frumos care să te pozitiveze și să iți dea curajul și forța de a merge mai departe, chiar dacă te-ai gândit să renunți.

Mi-e greu să cred că exista cineva care să vrea a trăi într-un haos total, căruia să nu-i pese dacă în jur e doar durere, sărăcie și mizerie. Și mi-e imposibil să accept că există vreun om care să își dorească a fi în  situația de a trăi toate acestea și să îi și placă.

Și totuși, pentru că știm că există excepții în orice, suntem datori să atenuăm, dacă nu putem stârpi complet răul. Să dăm voie frumosului să biruie, prin modelul propriului exemplu; să fim noi cei care inițiază și persistă în a scoate la suprafață ceea ce este demn a fi păstrat. Să admirăm frumosul, tocmai pentru a-i ajuta pe ceilalți să nu îl ignore.

Sunt momente când obosim să tot încercăm a ne lupta cu morile de vânt. Poate pentru că nu înțelegem că uneori trebuie doar să le privim și să ne vedem de drum?!

Uneori, a lasa voluntar timpul să treacă, fără a acționa după așteptările celorlalți, este doar o modalitate de abandon, având ca scop final Regăsirea de sine.

Nu mai ești sigur de ceea ce vrei și poți, sau cât de mult îți place să faci ceea ce mai demult te acapara total. Vrei o pauză, ai nevoie de ea și îți permiți luxul de a o lua, fără a cere nimănui permisiunea.

Și vrei să înțelegi esența acțiunilor tale, ori să le simți lipsa, tocmai pentru a putea striga din tot sufletul: ‘Știu că pot și încă mă fascinează. A fost doar un moment de respiro, dar am revenit; mai bine pregătit, mai motivat și mai capabil.’ Continue reading →

Iubirea.. atât de puternică, și totuși atât de fragilă! Cu cât trec anii, cu-atât înțelegem mai bine sintagma ce-o definește a fi “obiect de porțelan”..

Iubim în atât de multe feluri, încât uneori ne e greu să înțelegem cum un singur om poate fi așa de complex..

Iubim tumultos, gata să răsturnăm munții, iubim lin sau poate chiar copilăresc. Iar alteori iubim orbește (și parcă fără scrupule..) și spunem că iubim intens! 🙂

Iubind, prindem aripi, dar uităm că nu suntem tocmai îngeri și.. mai mereu cădem. Ușor, încât ne dăm oarece timp să ne revenim, sau brusc și imprevizibil, încât nu se poate să nu producem zgomot. Și ne rănim în profunzime.

Și totuși, sunt situații în care, dacă suntem suficient de sinceri cu noi înșine, înțelegem că am iubit doar noțiunea de iubire, nu omul ce era lângă noi. Căci imaginația și realul nu se contopeau; ba mai mult.. se respingeau reciproc.

Acceptarea acestui adevăr va aplana căderea, mental, îmbrățișând sinele rănit. Continue reading →