“Adevărata savoare a Vieții se găsește înlăuntrul vostru.”- OsHo
În curând va fi ziua surorii mele.
Mai demult, nu îmi păsa mai deloc de asta. Cadouri, tort, flori? Nu-ți bate capul! Când s-a căsătorit, aveam doar vreo 3 anișori, iar diferența de 18 ani e destul de mare, se pare.
Privind poze de la nunta ei, copil fiind, mi se părea că văd o prințesă, nicidecum pe sora mea. Deși, trebuie să recunosc, uneori nu îmi aminteam că mai am o soră și mă uitam cu uimire la mama, când spunea câte ceva despre ‘Sora mai Mare’!
“Sora mea? Care? Mai am una?” Ce mirare!!
Dar sora mea nu uita că ne are! și deși nu ne întâlneam foarte des, pentru că locuia în alt oraș (care pe-atunci mi se părea infinit de mare și de îndepărtat), niciodată nu venea fără dulciuri, jucării si bineînțeles, hăinuțe, care mi se păreau fantastic de frumoase, nu doar drăguțe!
Eram toată numai zâmbet când primeam complimente, referitoare la ele, și nu uitam să specific “sunt de la Mariana’! Deși, o sa-ți spun un mic secret: mult timp am numit-o Manana!
Când o vedeam venind, de departe, țipam de bucurie si alergam cât puteam de repede ca să îl găsesc pe fratele meu, să ne bucurăm împreună. Pentru că, neavând telefon pe-atunci, venirea ei era întotdeauna o mare Surpriză! Nu-mi încăpeam în piele de-atâta bucurie, drept pentru care uneori îmi venea parcă să mă ascund, de frică să nu încep să plâng!
Cel mai mult mă bucuram că venea la noi și cu cei doi copii ai ei, cu care ne jucam împreună, cântam, chicoteam, chiuiam și bineînțeles că ne și certam. Război și pace, cum altfel?!
Asta pentru că, după căsătorie, lucru absolut firesc pe-atunci, Sora cea Mare a devenit rapid Mamă. Ocupată fiind cu creșterea copiilor, vizitele s-au mai rărit, dar s-a-ntâmplat și un lucru bun: pronunția numelui ei s-a îmbunătățit!
Mi-a plăcut să fiu cea mai mică din casă, deși când am crescut i-am reproșat mereu mamei mele (poți râde cu sau de mine!) faptul că nu m-a născut mai devreme. “De ce ai făcut asta?” o întrebam deseori. Si ea zâmbea sau chiar râdea, iar eu mă supăram și mai mult (evident, tot pe ea)!
De parcă ar mai fi putut cumva schimba ceva..
Chiar mi-a plăcut mult să fiu cea mai mică din familie și o să-ți spun imediat și de ce. Mama îl certa mereu pe fratele meu, spunând: ea e mai mică, tu trebuie s-o ajuți, că ești fratele ei! Iar eu râdeam pe înfundate, știind că nu prea o să aibă de ales și o să se conformeze, făcând de toate.
E un mare avantaj să fii Prâslea al casei, n-am ce zice..!
E de-nțeles, așadar, că Sora cea Mare îmi părea nespus de mare mie! Și mulți presupun și acum, privind pozele, că ea este mama noastră.
Și, daca ne-ai fi văzut când mergeam în vizită pe la ea, cu siguranță ai fi crezut și tu așa! Pentru că noi ne jucam toată ziua pe-afară, cu copiii ei, precum frații, iar ea ne pregătea masa, mergea la muncă și îngrijea casa.
De multe ori o vedeam privindu-ne din spatele ferestrei, zâmbind, iar noi ne jucam în parcul din fața casei, și-atunci îi făceam semn rapid cu mâna și continuam joaca, chicotind.
Îmi plăceau la nebunie acele vacanțe!
Nu de puține ori, Sora cea Mare ne spunea că o doare capul. Și, ce-i drept, era un amănunt pe care nu prea îl băgam în seamă. Astea-s lucruri firești, care trec de la sine; iei o pastiluță și gata, se întâmplă o minune!
Așa mi se părea pe-atunci. Și mult timp așa a crezut și ea.
Până când, liceeană fiind, am fost anunțată că Sora cea Mare este în spital.
Tumoră pe creier. Ce BIZAR!
Sună destul de nefiresc să ai un membru din familie grav bolnav. Nu e deloc un subiect care să-ți aducă bucurie, se știe! Și chiar dacă mergi la mare, la soare, totuși nu poți să ignori o așa ‘întâmplare’, care dintr-o dată te face puțintel mai special, sau.. chiar mai mare!
Mi-amintesc acum de parc-ar fi fost ieri cum, după multe luni de la a doua operație, am primit o scrisoare. Pentru că surorii noastre îi plăcea foarte mult să ne scrie scrisori lungi, povestind noutăți despre toți și toate, laolaltă-adunate!
Încă un mare motiv de bucurie! Iar ea continua consecvent să ne scrie.
Dar de data aceasta, literele din scrisoare erau indescifrabile..
Asta ne-a cam îngrijorat. Dar ea a repetat scrisul pâna când a revenit la normal și scrisorile și vizitele au curs iarăși lin. Dar poate asta sună deja banal!?
Si așa au trecut anii, vreo 9 la număr!
Dar hai să uităm de numărătoare și să revenim la ziua cea mare, pentru că în curând va fi ziua ei și, cu siguranță s-ar bucura să îi spun la mulți ani.
Dar acum am să-ți spun o nouă mirare: sunt deja puțintel mai mare decât Sora cea Mare!
Anul trecut aș fi putut spune că avem aceeași vârstă, dar așa cum vă povesteam o dată, doar mie mi-a fost dată ceva mai multă Viață.
A ei s-a terminat, cumva, așa cum se termină toate poveștile, cândva. Tot la fel cum se încheie acum și povestea mea, adevărată, dar nu numai cu iz de melancolie, ci și de Recunoștință, Admirație, Bunătate, faguri de miere, nucșoare, socată.. Și, deși pare ciudat, chiar Bucurie!
Pentru că Viața merge mereu înainte, în pas vioi, și nu ne putem întoarce decât cu gândul, uneori, înapoi..
De lucrul acesta îți dai seama cumva, la un moment dat, și nu poți decât să te bucuri, apreciind Viața cât poți de mult, Visând, Dansând, Cântând, și mai ales Râzând.
“Cel mai tare și-a folosit Viața cel care s-a bucurat cel mai mult de ea.”- Samuel Butler