“Monsters are real, ghosts are real too. They live inside us, and sometimes, they win.”-STEPHEN KING
Zâmbim, dar nu întotdeauna cu sufletul.
Gândim și ne expunem gândurile, dar nu reușim mereu a spune tot ce simțim, oricât am încerca. Pentru că ele, cuvintele, nu pot conține toată esența vibrațiilor noastre emoționale. Și deși vrem să ne facem complet înțeleși, de foarte multe ori intervin blocaje emoționale care îngreunează procesul.
Sperăm să primim susținere și reacții care să ne propulseze spre atingerea viselor dorite sau cel puțin să fim lăsați a le exprima, dar suntem uimiți de realitatea atât de contrară așteptărilor noastre.
Dar cum ar putea ceilalți să știe totul despre fricile noastre, dacă nu le exprimăm în cuvinte simple, care să formeze mesaje ușor de înțeles?
Copilul existent în fiecare din noi vrea să fie ascultat, mângâiat și împăcat, iar el își face simțită prezența atunci când te aștepți mai puțin și vrea atenție sporită. Dar nimeni nu-l aude, pentru că el nu știe să-și ceară conștient și asumat drepturile!
Cu toții vrem să primim cumva certitudinea de a fi acceptați și, la nevoie, iertați pentru devierile noastre. Pentru că, deși fricile sunt complet diferite, în realitate ne zbatem cu toții să ieșim din aceeași imaginară pânza lipicioasă de păianjen. Toti avem slăbiciuni, vulnerabilități și temeri!
Așadar.. de ce să nu ne ajutăm reciproc, dându-ne posibilitatea de a ne exprima, chiar și ridicol de nepricepuți, ascultând mai mult glasul inimii și criticând mai puțin?
Sunt momente când trecutul revine inopinat de viu în memoria noastră, iar teama de a nu se repeta evenimente nedorite crește într-un ritm atât de amețitor, încât pentru o vreme ne putem dezechilibra și cădea iremediabil în gol.
În descinderea aceea tulburătoare și fără direcție clara ne putem eventual grav răni. Atunci avem nevoie cel mai mult de sprijin și compasiune, nu de refuz, critică sau respingere.
“Knowing your own darkness is the best method for dealing with the darknesses of other people.”-Carl Jung