Sunt zile în care pulsul normal scade, soarele e mai puțin arzător și zâmbetele ni se schimonosesc.
Controlul e preluat de pasivitate- negarea sau amânarea rezolvării problemelor reale și închipuite, care se perindă prin mintea noastră. Omogenitatea este perfectă, și-n mod firesc acesta ar fi un semn bun.. dar nu e!
Ne înecăm într-un ocean de amărăciune, savurând fiecare picătură, deși am vrea ca dintr-un moment în altul să apară un vapor salvator. Iar dacă acesta întârzie, așteptăm să se-ntâmple ce-i dat să se-ntâmple, uitând că am putea să înotăm și noi până la acel vapor, chiar dacă momentan e doar o iluzie.
Dar ce-ar fi dacă l-am numi vis, ca să ne păstrăm optimismul și doza de încredere?!
Oare nu e viața aceasta formată din multe vise, care se concretizează doar în măsura în care acționezi permanent, fără a uita de ele? Oare nu e nevoie de un timp și moment anume, până când ele se întrepătrund, transformându-se din gânduri în fapte?
***Gândește: ca să construiești un om de zăpadă trebuie să rostogolești bulgărele un timp, dar mai întâi trebuie să ai zăpada. Apoi.. deși știi că se va topi într-o zi, când bucuria de a-l construi primează, toate celelalte motive de a renunța dispar. ***
Răbdarea, sau aplicarea teoriei picăturii de apă care curge fără oprire, reușind să erodeze, în ciuda aparentei lupte în zadar, ar putea fi soluția rezolvării multor dileme.
A spera, fără a înceta să și acționezi cu pași mici, în ciuda momentelor inerente de slăbiciune și neputință care apar (blocându-ne mintea pentru o clipă), este cu adevărat o dovadă de tărie a caracterului.
Cred că nu e nevoie să ni se spună că acele vise trebuie să fie cu adevărat frumoase, plăcute și utile, nu inumane. Avem nevoie de viitoare modele bune de urmat de către ceilalți, nu de creaturi capabile doar de distrugere în masă!
A avea răbdare înseamnă să ai capacitatea de a rezista frustrării de moment și presiunii la care te supun ceilalți, sau viața. Înseamnă să accepți poziția de a fi umil, incapabil de a deține controlul lumii tale; nici nu se pune problema întregului Univers!
Înseamnă să admiți că ești om și greșești, că nu poți și nu știi totul, chiar dacă ți-ar plăcea să ai întotdeauna dreptate și să combați, deținând argumente puternice.
Ca să te poți înălța, e nevoie să stai jos, pentru un timp. Doar așa vei aprecia și te vei bucura de avânt.
Am terminat de curând de citit o carte- “ Jurnalul Annei Frank”( “Het Achterhuis”), în care ni se destăinuie o fetită de 13 ani, care stă ascunsă timp de doi ani cu familia și încă alți câțiva evrei, vrând să ocolească moartea.
Nu reușește, însă visul ei de a deveni scriitoare se îndeplinește. Un copil optimist, care își deschide sufletul în fața noastră, scoțând la suprafață nu numai durerea, teama, îndoiala și angoasele specifice pubertății cât și datorate situației în care se află, dar și speranțele, visele, dorințele, credințele și idealurile ei.
Tocmai pentru că nu a renunțat a reușit să iasă din mulțime și să fie atât de cunoscută, prin modul de exprimare detaliată a ororilor războiului, văzute prin ochi de copil, dar mai ales simțite, cu sufletul ei bun și mintea iscusită.
Talentul ei este incontestabil. Dar, la fel de ușor de înțeles, tăria de caracter și speranța ei de a ajunge sus, care au îndemnat-o să nu renunțe, chiar dacă totul părea a-i fi potrivnic. Și, dintr-un anume punct de vedere, i-a fost potrivnic, pentru că acel suflet pur a trebuit să plece dintre oameni.
Cartea lui Anne a devenit subiect de film și a fost pusă în scenă. Așadar, meritul i-a fost recunoscut, iar casa în care a stat captivă timp de 2 ani, în Amsterdam, a devenit muzeu.
Cartea a fost publicată pentru prima oară in 1947 (la numai doi ani dupa moartea fetiței) și tradusă în peste 65 de limbi. S-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare, iar numele Annei Frank este purtat cu cinste de școli și străzi de pe toate meridianele.
Dacă vrei să-ți recapeți forțele, să dobândești curaj să îți urmezi visele, dar și să înțelegi mai clar cât de mult contează să fii consecvent, citește marturisirile unui copil care, deși aflat într-o situație tragică, îndraznește să spere.
În Olanda, această carte este lectură obligatorie, în anii de colegiu.
Cu toții avem însă nevoie de emoție și empatie. În concluzie, v-o recomand cu mare drag! (A fost tradusă și în limba română.)
Dacă ar fi citite mai des astfel de cărți, poate s-ar despietri și inimile celor ce se gândesc doar la binele lor, uitând că, sacrificând mulțimea, nu se vor putea bucura prea mult de “victorie”.
Dar.. vă las să citiți cartea, cu speranța că o s-o recomandați și voi, la rândul vostru. 😉 Anne se va bucura! 🙂
**************
„Era o tânără scriitoare minunată. Era cineva la cei treisprezece ani ai ei. Parcă ai vedea, la viteză mărită, un film cu un făt care capătă brusc chip şi începe să stăpânească lucrurile… dintr-odată, descoperă reflecţia, brusc, face portrete, schiţe de personaje, şi iată lungi întâmplări complicate, povestite atât de frumos, încât par să aibă în spate zeci de ciorne. Şi fără intenţia otrăvită de-a fi interesantă sau profundă. Este ea însăşi… Ardoarea, spiritul care o animă mereu activ, punând mereu lucrurile în mişcare… E ca o surioară pasională a lui Kafka, este fetiţa lui pierdută.“ (Philip ROTH, The Ghost Writer)
**************
