“Fiecare are dreptul la dezamăgire.” 🙂 – Octavian Paler
Dezamăgire- un cuvânt a cărui pronunție deja îți schimbă expresia feței..
În viața noastră, momentele de dezamăgire sunt nenumărate și pot avea efecte covârșitoare, mai ales dacă așteptările au fost prea mari.
Neconcordanța realitate- așteptări ne transformă în primul rând mental, pentru că cele mai multe din evenimentele acestei vieți se petrec în mintea noastră.
Modalitățile de acțiune a acestui “virus” sunt diverse, și e greu de spus care dintre ele va avea o pondere mai mare asupra noastră, pentru că noi vrem să fim înțeleși și apreciați pe toate planurile: serviciu, relație, prietenii.. Dar, în funcție de vârstă și moment, poate că unul dintre ele va prima.
În adolescență, reacțiile celui mai bun prieten, aprecierile profesorilor, acordurile sau dezacordurile părinților, pot fi considerate primordiale. Mai târziu, eșuarea unei relații poate fi mult mai devastatoare decât rezultatele la un examen.
Coordonatele se schimbă, dar efectul este mereu în primul rând mental, urmat apoi de cel comportamental.
În funcție de modul cum percepem schimbarea și de cât de bine suntem pregătiți să îi facem față, vom asimila acea angoasă, menținând-o vie, sau o vom transforma în ceva util, care să ne ajute să ne autodescoperim și transformăm, în funcție de datele actuale.
Inițial, simțim cum durerea se scurge prin toată ființa noastră, invadând-o. E nevoie de timp ca să înțelegi și să stabilești dacă sau cât e bine să o păstram în noi, ca pe un tatuaj, cum spune cântecul. (“Tatoo”- Jordan Sparks) 😉
Asimilând doar acea parte care ne impulsionează să progresăm, apreciind chiar apariția acelui fenomen, nicidecum negându-l ci acceptându-l ca pe o provocare cu efecte multiple, vom colabora cu mintea noastră, ca și cu un prieten foarte drag, care ne susține, indiferent de situație.
Pentru unii, depășirea etapei în care durerea este stăpâna întregii ființe necesită atât de mult timp, încât pare imposibil a fi depășită.
Mental, ei nu sunt pregătiți să înțeleagă că viața este o continuă provocare, iar traiectul lin nu se încadrează în caracteristicile ei.
Când neliniștea se dizolvă, iar obișnuința cu noul context planează asupra întregii firi, ei își restabilesc coordonatele și pornesc pe noul drum, mai ințelepți și mai lucizi.
Cu siguranță, acum înțeleg mai bine sintagma “nimic nu e ce pare a fi”, așa cum nu poți ajunge la miez până când nu înlături cumva coaja. 😉
Ca o concluzie, sfatul lui William Shakespeare mi se pare demn de luat în seamă:
“Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte.” 🙂