Suntem inteligenți, frumoși, și (credem noi) cu mult mai interesanți decât ceilalți. 🙂
Ne spunem și impunem punctul de vedere cu ușurință și spontaneitate. Credem că merităm să avem ce-i mai bun și să fim tratați frumos, pentru că e evident că ne diferențiem drastic.
Dar uităm că mai sunt și alți oameni pe lume, cu mult mai inteligenți, mai frumoși, mai deosebiți decât noi, dar din puncte de vedere complet diferite. Și uităm să fim toleranți, să acceptăm diversitatea de opinii și adevăruri.
Uităm că fiecare dintre noi este unic și nu trebuie să-l desconsiderăm pe cel ce nu știe tot ceea ce știm noi. Cu toții avem lipsuri!
Creăm generații de oameni care, fie că vrem sau nu, ne vor depăși. Și nu ne este teamă de această transformare, chiar dacă suntem perfect conștienți de o oarecare “micime” ce ne va cuprinde, atunci când copiii noștri vor crește și vor fi mult mai rapizi în gândire și mai flexibili în utilizarea tehnologiilor mereu în schimbare.
Pentru că nu putem stopa evoluția și nu ar fi drept să cerem celorlalți să stea pe loc, ca să ne aștepte să fim egali.
Putem însă să cerem răbdare și înțelegere, dar mai ales ajutor.
Așa cum nici noi nu suntem adepții stagnării, la fel și cei mai înzestrați ar putea să își amintească de grija și atenția de care au avut parte în drumul spre înalt. 😉 Și.. din recunoștință pentru toate acestea, să își facă timp să încurajeze și susțină pe cel aflat în nevoie.
Dureros, aș zice, dar mulți uită că întoleranța naște intoleranță. Și uită că a fi om înseamnă a te purta ca atare: cu bunătate. A ajuta pe celălalt să se autodepășească, ți-ar da ție, celui înzestrat, un plus de apreciere și admirație, pe viață.
Pentru că întotdeauna cineva te va depăși și vei fi privit ca fiind mai puțin atotștiutor, dar gestul de toleranță și empatia de care ai dat dovadă te vor ridica în ochii celui pentru care te-ai oprit puțin cu privirea și fapta și ai uitat de măreția ta- absolut recunoscută, dar cu siguranță trecătoare.
Închipuie-ți că ești într-un avion.. în drumul spre destinație toți sunt perfect egali, pentru că nici unul nu știe și nici nu poate să piloteze, decât cel aflat la cârmă. Forțați de împrejurări, suntem amabili, zâmbitori și bine intenționați.
Cum de uităm să ne umflăm în pene pe parcursul zborului, iar la coborâre ne amintim că avem funcții și merităm o tratație diferită?
Și viața e tot un zbor, cu o destinație asemănătoare pentru toți. Haideți să fim drăguți cu ceilalți și înțelegători, că oricum pilotul e unul singur, iar drumul este mai scurt sau mai lung, în funcție de traseul stabilit de El, nu de noi.
Când cineva îți cere ajutorul și tu poți să i-l oferi, nu ezita să o faci, gândindu-te că pierzi timp prețios. Poate tu ai învățat singur acel lucru, pentru că aveai alte abilități, dar nu toți învățăm la fel de repede.
Și învățătorul a zăbovit mult timp până când ai învățat literele, și părinții “au pierdut timp” ca tu să fii cine ești, dar au făcut-o crezând că investesc în tine. Ajutându-i pe ceilalți, la rândul tău, dovedești că strădania lor nu a fost în zadar.
“Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute. “– Silvio Pellico