“Dacă vrei ca cei din jurul tău să fie fericiţi, arată-le compasiunea ta. Dacă vrei ca tu să fii fericit, arată-ţi ţie compasiune.”- Dalai Lama
Cel puțin de câteva ori, de-a lungul vieții, ni se întâmplă să fim bolnavi.. Dar, mai presus de medicamente, vrem vorbe încurajatoare, susținere, înțelegere și înduioșare sinceră.
Pentru că ne place să ne simțim înțeleși, să vedem că celorlalți le pasă de noi și vor să ne alunge cumva durerea sau tristețea.
Dar, din nefericire, sensibilitatea la durerea celuilalt se transformă deseori într-o prefăcătorie ce constă în vorbe, al caror sens este gol, pentru că nu îl susține expresia corporală și, mai ales, faptele.
Și, cu oricât de multe zâmbete am însoți acel mesaj frumos ambalat, inflexiunile vocii spun mai mult decât ai vrea să spui, și poate și mai mult decât ar vrea să audă acel om.
Contrar dorinței de a primi prietenia celui supărat, sau de a îmbuna oarecum starea psihică și morală a sa, acela se afundă și mai mult în oceanul tristeții și păstrează o distanță din ce în ce mai mare.. Și nu întâmplător!
Pentru că insensibilitatea celorlalți la durerile și problemele noastre doare..
Iar când adevărul plutește în aer și minciuna se luptă cu el, dilema creată provoacă o stare de confuzie care dezechilibrează și afundă durerea, în loc s-o îndepărteze.
Mai clar spus, când vorbele nu sunt însoțite de simțire, goliciunea lor răsună..
Cu toții avem părți în noi pe care le respingem, ascunzându-le, pentru că nu ne place să acceptăm imperfecțiunea noastră.
Și, de cele mai multe ori, îi acuzăm pe ceilalți, ca să ne protejăm pe noi. Și astfel, blândețea și sensibilitatea sunt înlocuite cu încrâncenarea, indiferența și egoismul.
Concordanța vorbe-fapte este destul de ușor de reperat, în mod special atunci când suferi. Pentru că durerea dezvoltă simțurile și dă o finețe specială sensibilității sufletești.
Ar fi bine să ne gândim cum am vrea să fim tratați, dacă ne-am afla în aceeași situație. Poate așa am înțelege cât de profund vibrează sufletul celui suferind și cât de multă nevoie are de alinare și suport.
A comunica din inimă cu ceilalți, a-ți permite să simți durerea lor, este un curaj pe care unii nu și-l asumă. (Sau poate toți o facem, în anumite momente! 🙁 )
Bine ar fi să ne amintim că această reacție se răsfrânge totodată asupra noastră. În momentul când ești plin de compasiune față de cei din jur, vei avea aceeași atitudine și față de tine. Procesul de auto-îmbunătățire funcționează și în latura sufletească!
Având inima deschisă, plină de bunavoința, vei căpăta totodată starea care conduce la acceptarea de sine. Pentru că și noi avem însușiri neplăcute altora, și noi putem cândva experimenta durerea- fără voia noastră, desigur- și am vrea să fim înțeleși în acele momente..
Cu toții plângem și suferim. Și doare mai tare când cei dragi nu știu să ne fie alături și nu pot percepe abisul în care ne aflăm, ca să ne scoată din el.
Compasiunea este o virtute, care constă într-un imbold interior constant de a-i ajuta pe ceilalți. Și dacă fiecare părinte i-ar dezvolta copilului său acest elan, sufletele tuturor ar înflori și am trăi în armonie.