Căutări, rătăciri, popasuri de-o lună sau ani prin noianuri de gânduri, pași timizi pe căi întortocheate din suflete rănite. Încercări reușite sau eșuate de a înțelege mecanisme de gândire abstracte, complexe, ori naive și absurde…
Așa suntem noi, ne zbatem continuu să înțelegem lumea, viața, sperând ca în final să ajungem într-un punct unde să spunem: “da, acum știu de ce și cum să fac..”.
Ajutăm și ne ajutăm pe noi înșine, reușind să ne cunoaștem și înțelegem mai bine puțin câte puțin, în fiecare zi, de parcă am desface un ghem de ață, încurcat intenționat de o fantomiță jucăușă. Ea stă deoparte și privește cum noi ne străduim să ajungem la capătul firului, ca să arătăm cât suntem de pricepuți, când de fapt ghemul înțelegerii nu are sfârșit. Așa că.. face haz pe seama noastră, dar.. nouă nu ne prea vine a râde…!
Cum să înțelegi în totalitate modalitatea de gândire a altcuiva, când uneori, sau mai mereu, nu ne înțelegem pe noi înșine? Asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim, sau că o vom face.)
Și totuși.. de ce reacționează oamenii altfel decât am vrea noi? De ce el sau ea nu vor să stea lângă tine până la capăt, când totul părea bine și frumos?
De ce am avut impresia că am trecut peste problemele apărute uneori, dar într-o bună zi ne sunt scoase la iveală “cioburi” ascunse, care nu folosesc nimănui? Credeam că am cumpărat un vas nou, mai frumos, mai rezistent și cu un aspect mai plăcut ochiului, iar cioburile celuilalt vas, vechi, au fost aruncate demult…
Și iată că într-o zi, cineva vine și ne explică, fără cuvinte, de ce un vas nou nu poate fi bun uneori, pentru că degeaba au fost aruncate cioburile, dacă încă îți amintești durerea înțepăturilor lor.
Acel cineva repară rănile, cum numai el știe, pentru că ele există, dar nu sunt vizibile oricărui muritor de rând. 🙂 Dar, mai ales, pentru că le simte.
E nevoie de răbdare, timp și dăruire, dar acel cineva se pare că le are pe toate, din plin. 🙂
Sau poate noi suntem la locul potrivit pentru a fi pansați?