De nenumărate ori, în trecut, am crezut că iubirea are un glas atât de puternic, încât nu se poate să nu fie auzit.
Am fost convinsă că cel de lângă mine va fi atât de atent la dorințele mele, încât nu va fi nevoie să cer, pentru că noi ne vom înțelege ușor unul pe celălalt. Gândeam că vom vorbi deschis despre noi și ne vom exterioriza atât de mult, încât nu vor exista secrete, așa că va fi imposibil să nu fim reciproc atenți la necesitatea ce va apărea, cerând o proximă satisfacere.
Astfel stând lucrurile, am așteptat ca cererile mele, de cele mai multe ori interioare, să fie înțelese.. chiar fără a fi auzite!
Credeam că celălalt trebuie să ghicească, să mă surprindă cu gesturi și fapte pe care eu le-am sugerat într-un fel sau altul, sau speram să fie la fel de intuitiv ca mine, așa încât să perceapă fără cuvinte…
Visam ca totul să fie doar zâmbet, fiori și magie, iar bucuria de a fi alături pe drumul ales să ne “lumineze” mereu mințile, așa încât să nu existe nepriceperi, nopți albe, vise spulberate sau dezamăgiri.
Cererile mi se păreau niște tânguiri fără sens, sau lamentări de copil nechibzuit. Ori, mai rău, se întâmpla să fiu atât de încrâncenată, încât să consider sfidător la cer să mă înjosesc a cere cuiva mai mult decât mi se oferea, așteptând să se înțeleagă de la sine ce ar trebui să primesc, în numele iubirii! 🙂
Dar… nu se întaâmpla decât să se adune nemulțumirile, pentru că celălalt percepea altfel tăcerea mea: drept mulțumire, dezinteres, lipsă de gust sau, mai rău, slăbiciune și naivitate fără margini! (ca să fiu drăgută..) 😀
Rareori îmi spuneam părerea, sau ceream ceva când era mult prea târziu.. Continue reading
