Când ești trist, vrei să fii o vreme singur; te îneci în amărăciunea ta, sau plângi în tăcere. Gândurile te macină, analizezi situația și vrei soluții greu de aflat.
Uneori se pare că nu există nicio soluție, așa că stai și aștepți să se întâmple o minune, ca și cum cineva ar trebui să ia frâiele din mâinile tale și să gonească în locul tău. Ești obosit de-atâtea gânduri și nu mai faci nimic.
Nu știu însă cum se face că, deși simți că nu ești în stare s-o iei de la capăt și să mai lupți cu viața, realizezi că nu poți să stai cu mâinile-n sân, că nu e demn de tine să renunți.
Ai părinți care și-au pus speranța în tine, copii care vor să se mândrească într-o zi cu tine, sau frați care nu s-ar bucura deloc să afle că ești laș. Ba, mai mult, îți place să vezi bucurie în jurul tău, să citești admirație și respect pe fețele celorlalți, să știi că, în micimea faptelor tale, ceva stârnește totuși interesul și cineva ar vrea să îi fii alături.
Chiar și o ființă necuvântătoare poate avea mare nevoie de tine. De ce s-o dezamăgești?
Ai greșit? Se prea poate, dar cine nu greșește?
E de neiertat? Se prea poate, doar nu toate faptele pot fi iertate ușor.
Și totuși, contează mult mai mult cum vei acționa de acum înainte. Niciodată nu poți face tot ce cred ceilalți că e bine.
Dacă ar fi fost așa, ar mai fi existat picturi abstracte? Mulți nu le înțeleg, dar poate la fel de mulți le apreciază. Și cât de mulți poeți și pictori au fost apreciați și înțeleși după ani și ani..
Poate că nici tu nu ai fost înțeles, poate că acum nu ești prea mult apreciat, dar trebuie să îți dai o șansă. Din nou. Mereu și mereu.
De ce? Pentru că tu ești prima persoană care trebuie să te iubească.
Încearcă să te ierți, gândește ce poți face bun, usucă-ți lacrimile, zâmbește, apoi privește spre cer. Nu-i așa că e foarte departe? Să nu te oprești să speri și să lupți până când nu îl atingi.
“Există înfrângeri care nu coboară, ci înalță.”(Octavian Paler)
