Din când în când, vrem să vorbim celor apropiați despre sentimentele și frământările noastre interioare. Ar fi bine totuși să nu uităm că și ei au nevoie, deopotrivă, să își exprime propriile stări sufletești.
Uneori se pare că nu suntem suficient de pricepuți să le captăm atenția. Oare ei nu știu să asculte și să pună întrebările potrivite, așa încât să stimuleze comunicarea activă, sau noi suntem insipizi în exprimare??
Situația ajunge să pară ieșită de sub control, pentru că nu reușim deloc să exprimăm ce vrem să spunem. Iar când, în sfârșit, o facem, nu mai are deloc același efect, pentru că întreruperile au fost atât de dese și au ieșit de atât de multe ori din raza subiectului propus, încât ajungem să obosim.
Atunci începem să credem că era mai bine să renunțăm la acea discuție, care a devenit în final foarte neplăcută.
Cunoști această senzație? Cui îi putem atribui culpa apariției neconcordanței plan-fapte?
Fiecare dintre noi speră să fie ascultat cu atenție de către celălalt, însă trebuie să recunoaștem că nu este deloc ușor să ascultăm. Aproape orice subiect s-ar pune în discuție, mereu ni se pare că găsim un exemplu mai bun, ori că soluțiile noastre ar fi mai viabile, sau chiar “salvatoare”! 🙂
Poate așteptăm să avem o discuție în care celălalt să nu ne judece permanent, ci doar să se străduiască să ne înțeleagă…?
Poate că vrem să fim lăsați să spunem tot, sau întrebările puse să ne ajute a ne deschide și mai mult sufletul…?
De cele mai multe ori, oamenii nu așteaptă răspunsuri la întrebări; vor doar să se audă definindu-și problema, tocmai pentru a se înțelege mai bine… pe sine!
Impulsul de a răspunde întrebărilor interioare ale celui ce ni se destăinuie blochează ascultarea. Știm bine că toți avem o nevoie stringentă de a convinge sau de a explica, crezând că noi știm deja răspunsurile căutate.
Și cât de greu este să ne abținem!! 😉 Mai cu seamă când ești o persoană foarte deschisă, care se exteriorizează cu ușurință. Dar.. ai încercat să te pui în situația celuilalt, pentru care această deschidere seamănă cu dezbrăcarea în public?
Ce-ar fi atunci să vorbim încrucișat?! Răspunsul nu e deloc entuziasmant: exprimându-ne simultan e ca și cum ne-am lupta pentru recunoașterea meritelor, pentru orgoliul nostru… Chiar merită să pierzi un prieten?
Și-atunci, nu cumva ambii participanți la discuție au o parte de responsabilitate, pe care trebuie să și-o asume?
Ne-am exprimat dorința de a fi ascultați cu atenție? Am fost clari și direcți, pentru a înlătura orice neînțelegere?
E nevoie de un efort foarte mare pentru a ne schimba atitudinea, dacă suntem deja obișnuiți să întrerupem, să contrazicem, să judecăm, să ne dăm cu părerea despre orice…
Mie acest subiect mi-a dat de gândit. Sigur mai am câte ceva de “șlefuit”… 😉
Ca și voi, simt că e foarte greu să-ți stăpânești impulsul de a vorbi, dar și mai greu e să constați că discuțiile se blochează pentru că și tu ai contribuit la această situație.
Haideți să încercăm a fi mai disponibili în a asculta activ!
Un efort cât de mic va fi răsplătit prin afecțiune, deschidere, prietenie… și mulțumire de sine. Ne putem astfel salva de multă suferință; vom întelege și vom fi înțeleși mult mai bine!
“Ascultarea este un cadou frumos pe care-l poți oferi, cere sau primi.”– Jacques Salome, Sylvie Galland
