Te-ai gândit de ce… deși vrei să arăți mai suplă, să ai un ten mai fin, să nu mai ai “colăcei”, să atragi omul care îți place de mult, sau să citești admirație în privirea celui cu care ești… toate acestea nu se întâmplă deloc?
Ești dezamăgită de tine și te uiți cu jind la cele care au un corp bine proporționat, spunând că sunt norocoase pentru că au fost “dotate” de la mama natură cu așa corp, sau că au o viață atât de relaxată comparativ cu tine.. ?!
Te încurajezi spunând…”cine mă place, mă place și așa”, sau “oricum, nu mai sunt atât de tânără, am copii… și multe alte realizări”, așa că refuzi să mai pierzi timpul gândind la toate-acestea… și eviți subiectele referitoare la aspectele care te deranjează?!
Dar tu… te placi așa? Sau doar te complaci?!…
Ori, mai simplu, te disculpi mereu spunând că semeni cu unul din părinți și nu ai ce face?! Ori că ești foarte ocupată și nu ai când să faci ceva și pentru tine?
Dar… ai încercat oare suficient de mult? Ai citit ca să afli ce au făcut alții care s-au confruntat cu aceeași problemă ca și tine?
Poate există alte motive care contribuie la o așa situație, cum ar fi starea ta medicală, și atunci doctorul este cel ce te poate sfătui ce să faci.
Dar, de foarte multe ori, delăsarea zilnică și lipsa preocupării față de alimentația echilibrată, consumul suficient de lichide, mișcarea, ieșirile în aer liber, alte vicii sau obiceiuri nesănătoase… sau stresul psihic generat de felul cum gândești- toate acestea își pun amprenta pe aspectul tău fizic și starea emoțională.
De fapt, amâni zi de zi să iei o decizie, anume aceea de a începe să te schimbi în comportament și gândire, și aproape că îți uiți identitatea.
Dacă ai privi înapoi, în timp, și te-ai vedea pe tine copil fiind, pe vremea când visai să fii mare, să atragi privirile și, poate chiar să fii o persoană importantă… și ai privi omul de azi care ai devenit, ai fi mulțumită de tine? De ceea ce ești acum în plan psihic, fizic și spiritual?
Sigur că nu îți închipuiai că vei avea riduri sau păr grizonat, că dantura va avea de suferit, sau că vei avea alte măsuri, nicidecum cele de manechin. Nimeni nu îți cere să fii perfectă, pentru că perfecțiunea fizică este doar un ideal imaginar, însă… nu cred că voiai să fii tristă, nemulțumită, sau fără chef de viață!
Sigur te visai sigură și stăpână pe tine, puternică, capabilă să îți îndeplinești toate dorințele, oricât de complicate ar fi. Te vedeai mutând munții din loc, neoprindu-te din străbaterea oricărui drum. Și, mai mult decât orice, în plan mental știai foarte bine ce vrei de la viață. Știai- e la timpul trecut, deși încă trăiești!
Îmi amintesc cum în liceu diriginta ne-a cerut să scriem pe o foaie de hârtie cum vrem să fie soțul nostru (eram numai fete în clasă). Ni s-a părut foarte haios subiectul, pentru o oră de psihologie, și ne-a plăcut să ne lăsăm imaginația s-o ia razna, decât să tocim vreo lecție nouă, ori să fim ascultate pentru notă. 😀
Cred că bărbatul din imaginația mea era de o așa perfecțiune… încât mi-e greu să cred că există cu adevărat! 🙂 Și totuși, a fost un ideal căruia m-am raportat întotdeauna când am avut un prieten.
Mi-am dat seama că de multe ori m-am îndepărtat foarte tare de acel ideal; dar, ca un elastic întins doar pentru o vreme, m-am reîntors la starea inițială, am analizat situația și am încercat să fiu sinceră cu mine, întrebându-mă dacă chiar se merită să uit de toate așteptările și dorințele mele.
Uneori mi-a luat prea mult timp ca să mă regăsesc, dar mă bucur că într-un final am făcut-o, în ciuda trecerii timpului.
Tu ți-ai făcut vreodată o listă cu așteptările referitoare la cel care să-ți fie alături în viață?
Dar una care să conțină detalii privitoare la omul care vrei să fii?
Cât de departe sau aproape ești față de imaginea proiectată mental? Încă încerci să o atingi sau ai renunțat de mult timp?
De fapt, de multe ori dezamăgirea se ivește tocmai dintr-un mare decalaj între dorințe și realitate. Poate e nevoie de o ușoară “ajustare”, pentru a împăca sinele real cu cel imaginar. 😉
“Fiindcă rutina dă naștere unor schimbări treptate, care capătă pondere în timp, uneori poate fi dificil să sesizăm care este realitatea vieții noastre. E ca și cum ne-am uita într-o oglindă încețoșată: e greu să ne dăm seama cum arătăm în realitate. Iar atunci când începem în cele din urmă să vedem limpede- adesea într-un moment de epifanie- realitatea poate fi dureroasă.”- Daniel Goleman, “Inteligența emoțională în Leadership”
Se întâmplă adesea ca oamenii să nu își dea seama cine au devenit în timp. Este un proces de durată, oarecum lent, în urma căruia imaginea de sine- fidelă- se ștrege, puțin câte puțin, fiind înlocuită de indiferență și compromisuri, iar în final de imposibilitatea de a-și percepe propriul eu.
Apar atunci autoamăgirile, acele “minciuni vitale” (Henrik Ibsen), pe care Daniel Goleman le numește în cartea sus-numită “neadevăruri confortabile pe care oamenii preferă să le creadă, decât să înfrunte realitățile mai dure, aflate în spatele lor”.
Tu… ce adevăruri îți ascunzi? Cât de mult vrei să amâni până le vei scoate la iveală, ca să te eliberezi pentru a trăi viața fără rețineri?
Vrei să privești mereu de jos, deși dorești să ajungi în vârf?
Te mulțumești să îți accepți renunțarea? …
(PS: situația este valabilă și pentru bărbați 😉 )
