Avem atât de multe dorințe ce am vrea să se împlinească, dar e atât de multă așteptare până când ele se transformă în realitate!..
Uneori, timpul pare că stă în loc și visele se îndepărtează din ce în ce mai mult..
Din prea multă așteptare și frustrare, deseori găsim un vinovat pentru neîmplinirile noastre, sau scuze care ne explică renunțarea, determinându-ne (cel puțin pentru o perioadă de timp) a nu mai căuta soluții care să ne scoată din impas.
Și, de obicei, primii asupra cărora ne focusăm dezamăgirea sunt părinții.
Ei ‘nu ne-au îndrumat bine, nu ne-au oferit mai multe, nu ne-au înțeles, nu au fost alături de noi sau nu au fost așa cum am fi vrut să fie’- așa gândim, mulți dintre noi, în special în perioada pubertății.
(Sau poate chiar mai tarziu, atâta vreme cât încă nu am priceput sensul a tot ceea ce se întâmplă, angrenați fiind în a ne lupta cu viața, sau cu neliniștile noastre.)
Uităm, de fapt, lucrul cel mai important: contribuția majoră a părinților la existența noastră.
Cu siguranță, mulți părinți își îndrumă copiii ținând cont mai mult de dorințele (sau frustrările) lor decât de capabilitățile copilului.
Și nu contest nici faptul că cerințele copiilor depașesc întotdeauna ofertele părinților. Când ești copil vrei aproape totul! 🙂
Apoi, diferența de vârstă contribuie mereu la îngreunarea înțelegerii frământărilor copiilor.
Mai târziu, aceștia din urmă observă că părinții nu sunt în realitate chiar așa cum au fost percepuți în copilarie.
Un soi de dezamăgire invadează ființa lor interioară, dar echilibrarea acestei senzații ar trebui să se producă în timp, atunci când ei se maturizează mental.
Într-adevăr, când ești copil toate au o altă însemnătate! Și, din păcate, multora dintre noi ne e cel mai la îndemână să judecăm și învinovățim, așa încât să arătăm că suntem părtași la ceea ce se întâmplă, dar fără vina noastră.
Aproape că uităm să apreciem părțile bune ale situației și ajungem să stăpânim perfect arta victimizării.
Și totuși.. cum ne-am mai putea dezvolta emoțional și cum am putea să devenim mai motivați decât luptând pentru a ne atinge scopurile?
Dacă altcineva ar face totul pentru noi, ni s-ar părea apoi firesc să se întample așa mereu, și acest mod de a privi lucrurile s-ar transforma într-un handicap- sădit mental.
Și cum am fi capabili să analizăm bine orice situație, dacă părinții nu ar fi puțin critici și analitici, așa încât să ajungem să acceptăm încă de mici că viața nu e întotdeauna roz? Curând vom înțelege că o putem picta noi înșine în ‘culori vii’, în primul rând îndepărtând gândirea negativă.
Dar nu ramâi pentru totdeauna un puber, și gândirea ta ar trebui să se dezvolte, așa încât ‘să aliniezi singur astrele’, dacă ele nu au făcut-o. 😉
Ar fi normal atunci să înțelegi că datorită părinților tăi ești în această lume.
Nu îți cere nimeni să le ridici statuie, dar nici să te victimizezi continuu pentru neputințele lor nu este o opțiune.
Demonstrează că poți face mai mult și nu te limita doar să judeci. La rândul tău, și tu vei fi judecat; și-abia atunci vei simți durerea lor.
Ce-ar fi să încerci pentru fiecare “bilă neagră” pe care le-ai acordat-o în trecut, să o gasești și pe cea albă, care te-a ajutat să te transformi în omul de astăzi? Cu certitudine, acel impediment sau durere te-au obligat să devii mai puternic, așa încât să fii pregătit pentru alte obstacole grele.
Detașează-te puțin de situație și privește totul drept o pildă, sau o piatră de temelie în transformare ta.
Nimeni nu este perfect. Și nici tu nu vei fi perfecțiunea întruchipată pentru copiii tăi.
Străduiește-te doar să nu faci aceleași greșeli ca și părintii tai, dar acceptă ideea că vei face oricum altele. 😀
Extrage esențialul din tot ceea ce se întâmplă în jur și exersează-ți mintea să trimită doar gânduri pozitive, ca să atragi la rândul tău aceeași energie.
“When we are judging everything, we are learning nothing.”
― Steve Maraboli, “Life, the Truth, and Being Free“
