Cuvintele circulă liber, sperând întotdeuna să atingă coarda sensibilă a celui vizat, sau măcar să atragă puțin interes.
Ne permit sau nu să ne creionăm pe noi înșine, la modul cel mai real, motivul posibilei neclarități fiind acela că interpretarea lor se face diferit, percepția interlocutorului fiind uneori complet alta decât cea scontată.
Și totuși, deși cuvintele eliberează, să nu uităm că luminozitatea lor este dată de vocea, tonalitatea, momentul și precizia cu care sunt folosite. Și, desigur, de capacitatea celuilalt de a le descifra adevăratul sens.
Ele stimulează gândirea, declanșează luarea unei poziții, inspiră, zdruncină, irită, entuziasmează, emoționeazaă… sau nu!
Cel mai dureros e faptul că tot ele, cuvintele, demoralizează. Și acesta e un lucru care ar trebui să ne îngrijoreze atât de tare, încât să ne determine să luăm măsuri.
Cu toții greșim, dar nu toți recunoaștem acest lucru, mai cu seamă în fața celor mici. Spunem cuvinte mari, care atârnă greu, ca o piatră, în mintea celui căruia i-au fost adresate.
“Toți oamenii mari au fost mai întâi copii (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte)”, spunea Antoine de Saint-Exupery.
Apoi, ne e teamă să recunoaștem că am exagerat, crezând că ne vom știrbi astfel valoarea și vom cădea de pe acel piedestal imaginar.
Dar.. oare primim vreun premiu, dacă arătăm că suntem mai buni decât suntem, de fapt? Sau ar fi mai bine să riscăm puțin, fiind sinceri, mărind posibilitatea de a primi în schimb acceptare, apreciere, înțelegere și chiar mai multă iubire?
Uneori așteptăm prea mult de la limbaj! Însă el e atât de “naiv”, încât nu poate spune tot ce e de spus, din prea multă frustrare și teamă de reacții.
Dacă ne gândim bine, înțelegem că și reținerile provoacă dezamăgire, iar lucrurile esențiale rămân ascunse, nespuse și.. de cele mai multe ori, din păcate, nu pot fi subînțelese.
Cuvintele nasc acel concret care mulțumește sau nu, acea “umbră” de certitudine. Nu realizăm întotdeauna că poate dispărea foarte ușor, când “ploaia” vine.. 😉
Deopotrivă, apariția lor, în situații nepotrivite, poate polua o relație.
Sunt momente când prezența celuilalt, căreia i se adaugă magnetismul unei comunicări inactive, sunt suficiente pentru a completa tabloul interior al ființelor.
Pentru cineva din exterior poate părea izolare, dar numai cei doi știu sigur că înseamnă total altceva. Existența celuilalt, necesară de altfel, în care tăcerea domină spațiul, este un moment de comuniune care înseamnă plăcerea de a te percepe numai pe tine. Este dovada acceptării celuilalt (și invers), precum și a bucuriei de a te simți bine cu tine însuți.
A percepe aceste “retrageri” ca fiind respingeri poate spulbera relaxarea, sporind senzația de invadare și scăzând miracolul păstrării spațiului intim, atât de necesar fiecăruia.
“Încercând să atingem inaccesibilul, facem să devină imposibil și ceea ce ar fi fost realizabil.”– P. Watzlawick
“Să fii singur în prezența celuilalt. O comunicare subtilă între doua ființe care se ascund în ele însele, în vreme ce o forță magnetică se naște din aceste două curente paralele și distincte.”– Jacques Salome, Sylvie Galland
