Suntem adulți!
Citim cărți care se întipăresc în memoria sufletului și ne ajută să vedem cât mai mult din viață, așa că.. ajungem să uităm a trăi.
Ascultăm muzică și simțim cum inima ne sare din piept și o ia înainte, plictisită să tot aștepte să fim energici, ca atunci când eram copii.
Dansăm din ce în ce mai mai mult cu gândul, decât faptic.
Zâmbim ceva mai rar, poate mai tolerant, dar și mai rezervat.
Suntem mai analitici, și poate chiar mai critici.
Cerem din ce în ce mai mult copiilor noștrii, părinților, prietenilor..
Suntem mai greu de urnit când e vorba de ieșiri cu alți semeni, fiind mai selectivi.
Acordăm multă atenție felului cum facem daruri sau cum le primim.
Vrem să ne schimbăm mereu în mai bine, nu să fim doar noi înșine.
Ne controlăm râsul, gesturile, expresia feței, crezând că de tristețe trebuie să știm doar noi.
Strângem amintiri conștient.
Contemplăm inocența copiilor, dar și absurditatea oamenilor mari, în care singuri se inchid.
Și.. mai toți ne ascundem de noi, uitând de multe ori că simplitatea e un privilegiu..
Am vrea să privim mai mult în jur, dar nu găsim timp, pentru că toți ne sfătuiesc să privim în interiorul nostru..
Suntem tot noi, cei de ieri, dar ceva mai conservatori și reticenți, prinși în învălmășiri de gânduri concrete și vise prea ancorate în realitate.
Suntem tot noi, copiii frumoși de ieri, dar noul din noi ar putea să ne sufoce.
Poate că ar fi bine să ascultăm ușorul îndemn :
“..călcați cu grijă, să nu vă striviți!” (Dan Puric- “ Despre omul frumos”) ???
