M-am trezit azi-dimineață că nu simțeam nicio tragere de inimă spre a face vreun anumit lucru.
Ce-i drept, nici nu aveam ceva urgent de rezolvat, așa că am preferat să îmi ascult corpul și să încerc să înțeleg ce se întâmplă, fără a mă învinui sau a căuta imediat motivul acestei stări de fapt.
Cu toții avem parte de astfel de momente, în care simțim o amorțire generală, și nu știm ce anume provoacă schimbarea aceasta, pe care nu ne-o dorim deloc.
În ciuda acestui fapt, am convingerea că, în astfel de perioade, deși aparent nu facem nimic, în realitate mintea lucrează; își pune întrebări și crează legături, rămânând aproape la fel de neobosită ca și mai înainte, când era vizibilă partea noastră efectiv activă, care entuziasmează și impresionează.
Majoritatea surselor media ne îndeamnă ‘să trăim viața din plin’, făcându-ne să ne simțim parcă obligați să fim fericiți și permanent entuziaști la apariția noului, întocmai cum spunea Francois Brune în cartea sa “Fericirea ca obligație”.
De fapt, este normal să simțim din când în când nevoia de-o pauză, fizică sau mentală, pentru a ne aduna forțele și a putea merge mai departe.
Am realizat că, în toată lipsa mea de vlagă, exista dorința de a face anumite lucruri, ca de exemplu a scrie, a face sport, a mânca, a trăi într-un mediu curat (conștientă fiind că nimeni nu mi-l poate asigura în permanență, dacă nu contribui și eu) sau a efectua o activitate plăcută, cum ar fi vizionarea unui film, etc.
Desigur că aceste dorințe variază și ‘conviețuiesc’ în proporții diferite, în funcție de convingerile, posibilitățile și preferințele fiecărui om.
Am ales așadar să îmi accept slăbiciunea și.. să mă îmbrățișez în gând, oricât de ciudată aș părea, chiar și mie însămi. Am tot dreptul să fiu molatică și anostă, atâta timp cât caracterul îmi rămâne integru.
Îmi sunt datoare să ma iubesc, oricât de indispusă ori excentric de veselă aș fi.
Ziua de azi e numai una dintre cele multe, dar face parte din zilele mele. Și le vreau pe toate, pentru că știu că fiecare dintre ele are însemnătatea ei!
Zile pline de zâmbet, sau zile ceva mai serbede, zile cu vise împlinite sau doar pline de vise, zile în care simt apăsare sau zbor spre înalt!
Sunt zile pline de spontaneitate, sau altele în care organizarea este precum o zeiță supremă..
Dar sunt toate ale mele, așteptându-mă să le dau farmecul de care sunt capabilă, fără a învinovăți pe nimeni pentru energia mea debordantă, tristețea mea prea mult persistentă sau neutralitatea de neînțeles, nedorită poate de ceilalți.
Am ales să dau zilelor viața, oricum ar fi ele!
PS.: Carpe diem (trăiește clipa) 😉 ! (dar fără a o transforma în ceva artificial, doar din dorința de a te încadra în norme stabilite de alții..!)
“Dacă iubești viața, și viața te va iubi pe tine.”- Arthur Rubinstein