“Actorii trebuie să se ridice deasupra vieții. Întâlnești destui oameni comuni, șterși, în viața de zi cu zi, și nu văd de ce ar trebui să îi aducem și pe scenă.” – Ninon de Lenclos
Evident, modele bune încă există, iar nouă ne sunt scoase la iveală, cu anumite ocazii, puterea lor de dăruire, dar și curajul și constanța în a nu-și uita scopul (în cazul actorilor- arta).
Și viața este tot o scenă, în care fiecare dintre noi ne jucăm rolurile, mai mult sau mai puțin conștienți că e posibil să câștigăm admirația celorlalți, dar și să ne pierdem propria stimă de sine.
Luptăm să obținem un rol bun, ca apoi să îl jucăm frumos, așa încât să putem primi la final binemeritatele “aplauze”.
Dar.. ce se întâmplă în culise? Ce gânduri îl copleșesc pe faimosul actor? E mulțumit de prestația sa, ori îl îneacă în tăcere lacrimile?
Oare va recunoaște vreodată, față de admiratorii săi, că nu i-a plăcut rolul primit, sau că nu s-a putut mula, așa încât să i se potrivească, și totuși nu a renunțat la el, din orgoliu?
Va admite cumva că a greșit, nelăsând locul altcuiva, potrivit acelui rol, iar el să caute un altul, care să rezoneze cu ființa sa?
E foarte greu să renunți la ceva care în ochii celorlalți pare a-ți fi pe măsură, într-o lume în care lupta cu mentalitatea este parcă mult mai complicată decât a razboinicilor spadasini.
Pentru că e foarte greu de înțeles ca îți este cel mai bine atunci când acționezi după propriile-ți reguli, și te simți împăcat cu tine numai atunci când știi că ai făcut tot posibilul să îți urmezi visele.
E greu să renunți, dar și mai greu este să simți împotrivirea și neînțelegerea celorlalți în momentul când abandonezi rolul și visezi la un nou început.
Poate ar fi nevoie să-ți amintească cineva atunci că “Magia nu apare din mintea regizorului, ci din inimile actorilor.”- (James Cameron) ??
Viața e a ta, așadar și scena. Alege-ți cu grijă rolurile, sau renunță la ele, în beneficiul tău și al spectatorilor tăi.
“Pe scenă, trebuie să găsești adevărul, chiar dacă riști să pierzi audiența.”- Anthony Quinn
