Nu pot să înțeleg cum ajung unii oameni să spună “nu mai vreau să trăiesc”, sau “dacă mâine aș dispărea, nu m-aș supăra”..
Oameni sănătoși, aflați în situații dificile, care, în culmea disperării sau dezamăgirii, au renunțat mental la visele și speranțele lor într-o viață mai bună. Oameni care au uitat să aprecieze frumosul din jur și nu mai pot observa darurile primite de la Dumnezeu, de care poate alții nu au avut parte..
Înțeleg însă că uneori tristețea e atât de apăsătoare, încât e greu să mai vezi esența vieții, pentru o vreme.. și că vederea ți se poate împăienjeni atât de tare, figurat vorbind, încât nu te mai poți concentra să găsești soluții.
Dar viața este și va fi o continuă contradicție, care parcă vrea să ne uimească permanent: unii nu vor să mai trăiască, alții nu știu cum să facă să trăiască mai mult.
Unii se dau învinși prea devreme, alții luptă până la capăt, cu ultimele lor forțe, deși știu că tot la același final se ajunge.
Diferența majoră este felul cum se bucură sau nu de ceea ce au și pot face cu momentele sau anii pe care îi mai au la dispoziție.
Din păcate, comparativ cu oamenii, animăluțele de companie nu pot vorbi despre durerile lor decât prin priviri sau modificări de atitudine și comportament. Ele încearcă să ne atragă atenția asupra schimbărilor intervenite, dar se poate uneori să fie prea târziu, ori ceva imposibil de stopat.
Ele vor în continuare să trăiască și să își iubească familia adoptivă; nici nu se gândesc la o alternativă. Și s-a dovedit clar că sunt inteligente, dar această variantă de a-și abandona stăpânii, fără să anunțe cumva, nu intră în categoria variantelor posibile, pentru ele.
Poate pentru că sunt atât de bune la suflet și prea fidele ca să ia în calcul câtuși de puțin acest aspect?
Ca posesor al unui minunat animal de companie, este posibil ca, la un moment dat, să fii pus tu în situația de a trebui să iei o decizie, agonizant de grea, anume aceea de a stopa durerea groaznică a acestuia.
Analizele medicale, dar mai ales situația fizică a patrupedului tău, pot fi atât de crude, încât prelungirea va croniciza suferința, totul putând fi comparat cu o moarte lentă și grea a tuturor celor implicați.
Oricum sufletele toate agonizează, fără voia nimănui, dar cel suferind are mult mai mult de suportat: durerea fizică și psihică personală, dar și a celorlalți, care își dau silința să prelungească momentul despărțirii.
Și se pare că toate animalele simt ce se întâmplă în jur, chiar dacă e greu de crezut.. Ochii spun multe, dacă știi să îi privești atent!
Din păcate, e posibil să fiu într-un astfel de moment, când prietenul meu bun și drag suferă în tăcere, iar eu mă mint frumos că se va întâmpla o minune. Încă sper, deși mă doare să privesc o ființă vulnerabilă și tristă, care ar vrea poate să scape de nefericirea unei vieți chinuite.
Cred în miracole, dar poate că miracolul este deja în fața mea: un suflet pur, care m-a iubit mereu necondiționat, mi-a fost ca o umbră și a crezut orbește în mine.
Durerea îmi mistuie sufletul.. dar puterea de a păstra frumos în mine amintirea tuturor clipelor frumoase, petrecute alături de el, trebuie să primeze.
Și iubirea noastră e un adevăr nescris, deloc necesar a fi demonstrat cuiva în cuvinte, care nu pot oricum cuprinde vreodată perfect sensul sentimentelor înalte..
