În adolescență, de obicei, suntem tranșanți: lucrurile stau așa cum vrem noi sau nu vor fi deloc. Cale de mijloc nu există!
Credem că adevărul trebuie să fie absolut, iar când descoperim că nu e așa.. eliminăm definitiv din viața noastră persoana care ne dezamăgește (sau care a făcut ceva nepotrivit principiilor noastre).
Suntem plini de speranțe, curaj și vise, și privim încrezători spre viitor. Și poate că nu știm exact ce vrem de la viață, dar suntem siguri că vom obține, atunci când vom afla! 😉
Știm exact cum arată bărbatul sau femeia dorită, suntem hotărâți să impunem limite și să acceptăm doar ceea ce se potrivește exact așteptărilor noastre.
Trecem cu ușurință de la o prietenie la alta, convinși fiind că viața e lungă și avem timp să ne facem prieteni adevărați..
Considerăm că merităm atenție, respect și admirație, și ne propunem solemn să nu acceptăm niciun compromis din partea celor ce încalcă dorințele noastre.
Anii trec, și visele încep să dispară rând pe rând.
Iar noi ne străduim să ignorăm cât mai diplomatic cu putință acea voce interioară, care vrea să ne amintească mereu de planurile făcute.
Realitatea ne învăluie ușor, conturul perechii visate se evaporă, și mulți dintre noi acceptăm ce găsim, fără a mai ține seama de ceea ce am enumerat mai demult în lista noastră imaginară ca fiind necesar de bifat.
Voiam blond, dar nici brunetul nu-i prea rău, voiam facultate- dar nici liceul nu-i așa de ușor, voiam 2-3 copii (cel puțin).. dar unul devine suficient.
Voiam.. multe!! 🙂
Unii se trezesc la timp și conștientizează că nu culoarea părului e importantă, ci caracterul; că facultatea poate fi începută și mai târziu- când te simți pregătit, dar important e să alegi ce îți place și ce e pentru nivelul tău, așa încât să te ajute într-un fel în viitor.
Și, mai ales, unii conștientizează că facultatea nu e neapărat o normă a inteligenței și că nu e garanția bunăstării, dacă nu se face front comun cu inteligența emoțională.
Și, la fel de important, încep să înțeleagă că nu e definitoriu numărul copiilor cărora le dai viață, ci felul cum îi crești, cu cine alegi să îi concepi și, desigur, cine să îți fie alături în creșterea și educarea lor.
Unii își amintesc să își trăiască viața frumos, acceptând riscurile, inerente obținerii succesului, și aleg s-o ia de la capăt, la nevoie, plini de încredere și entuziasm.
Pentru ca acei copii cărora le dai viață, în număr mare sau foarte mic, să înțeleagă din timp că “zborul” nu e lin, ci e așa cum ți-l faci. Cu multe pante și coborâșuri bruște, pentru care e nevoie de multă ambiție și răbdare, spre a-ți clarifica cine vrei să devii și unde vrei să ajungi.
Pentru a înțelege că unele lucruri și evenimente trebuie lăsate în urmă și e nevoie să acționezi la momentul potrivit, conștient fiind că melancolia lungă și romantismul siropos sunt calea sigură spre eșec și nimic altceva.
Iar telenovelele pot fi drăgute la o anumită vârstă, dar viața reală e altfel; și, în concluzie, nu trebuie să le iei drept model!
Pentru că viața nu e făcută după un calapod, pe care să se potrivească perfect, ci e imprevizibilă și uneori dureros de crudă, dar mereu frumoasă, atâta timp cât exiști și poți s-o trăiești.
Așa cum culorile sunt multe, dar cu ajutorul nonculorilor se obțin toate celelalte nuanțe, la fel și fiecare zi poate fi mai luminoasă sau mai ștearsă, în funcție de ceea ce adaugi în palmaresul acțiunilor depuse și felul cum gândești despre tot ce te înconjoară.
“Nu este nevoie să ştii unde mergi. Nu este nevoie să ştii de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să ştii este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poţi greşi.”- OSHO
