Deseori, viața se rostogolește la picioarele noastre, așteptând să o prindem de mâna și s-o conducem în locuri noi, ce par nepermise…
Dar, în ciuda dorinței de a te bucura de noile priveliști, se întâmplă să privești înapoi și să-ți pară dificil a te desprinde de ceea ce îți este atât de familiar.
A apuca pe cărări necunoscute este o îndrăzneală.. pe care mulți nu și-o “permit”, și refuză să o vadă ca fiind o opțiune interesantă, demnă de toată atenția.
Pentru că deschiderea la noile oportunități este înfricoșătoare și opacă. Iar cunoscutul pare simplu, ușor de înțeles și aceptat.
Te agăți de el ca fiind singura speranță, deși în adâncul tău cunoști adevărul: sunt multe alte drumuri pe care poți s-o apuci, unele mai întortocheate decât altele poate, dar cu o destinație mult mai interesantă și relaxantă decât cea de acum. Dar.. nu te poți convinge numai ascultând poveștile altora; trebuie să creezi propria-ți poveste.
Sunt drumuri care par lungi, dar cu o încărcătură emoțională atât de captivantă, încât nu ai timp să te plafonezi. Vei afla sensuri noi despre ființa ta, pe care nu aveai deschidere să le pătrunzi altfel.
Cine ești tu? Ce poți deveni? Și cât de multe alte întrebări, cărora vrei să le răspunzi, se vor zbate de pereții minții tale, vrând să îi pătrundă, spre a ajunge la noi înțelesuri!
Îndrăznești să refuzi zbaterea cuvintelor ce va să vină? Vrei să mergi prin deșert până când vei cădea la pământ, doborât de sete?
Trăiești cu gândul la ce-a fost frumos, dar s-a dus, crezând că ești dator să arăți lumii-ntregi cât de stabil ești, fizic, în timp ce gândurile îți umblă haihui, așteptând să le dai voie să zboare, libere?
Sunt emoții ce au un ecou atât de puternic în inima ta, încât se zbat acolo pentru mult timp, și nu vrei să le dai voie să iasă la lumină, ca să elibereze locul. Pentru că este greu să accepți că poți simți din nou ceva cel puțin asemănător…, deși se poate să fie mult mai frumos!
Și așteptarea dă senzația de împietrire, pentru că spiritul simte nevoia de a se exprima, iar tu nu îi permiți.
Sunt umbre în noi, dar ne simțim atât de goi..
A le da voie să ne domine este o alegere care ne aparține și de care trebuie să fim conștienți că ne afectează bucuria de a trăi în prezent.
Și nu o vei găsi decât atunci când va exista un oarece echilibru între gânduri, simțiri și fapte.
Cu cât prelungim mai mult perioada în care umbra conviețuiește cu noi, cu atât ea se stabilește mai confortabil, încetinind momentul desprinderii de noi. Ceea ce ne lipsește atunci este conștientizarea că starea de fapt ne aparține, singurul responsabil pentru acceptarea situației fiind tu însuți.
Fie că e vorba de oameni sau vise care nu se mai potrivesc realității de acum, joburi care ne încorsetează, nedându-ne voie să ne dezvoltăm, sau locuri de care ne e greu să ne desprindem, deși nu se mai potrivesc deloc ființei noastre, toate sunt ca niște umbre ce ne însoțesc, deși nu ne aparțin!
Ca să zbori ai nevoie de aripi, dar ele nu cresc decât în minte și suflet, ajutându-te să te înalți atunci când ești pregătit să zbori.
Recapătă-ti entuziasmul de a trăi frumos! Întinde-ți aripile și zboară!
