Ne dorim mereu să avem ceva: serviciu, casă, mașină, soț/soție, copil, sperând ca într-o bună zi să putem răspunde cu tot sufletul: sunt fericit!
Și totuși, când toate aceste condiții sunt îndeplinite, descoperim că ne dorim o altă casă, mașină, haine… și lista continuă, mult mai lungă decât prima dată. 😀
Ce ne oprește să ne bucurăm de ceea ce avem sau vrem să devenim, de fiecare zi care ne dă voie să o trăim?
Există o permanentă dorință de mai bine, o nemulțumire generală, sau doar un gol pe care vrem să îl satisfacem necontenit, ca să ne dovedim nouă înșine că suntem activi, viabili sau “trendy”?
Ne împiedicăm de lucruri mărunte și pierdem momente importante ce nu vor reveni vreodată..
Uităm că tristețea grabește formarea ridurilor, că lipsa râsului încrâncenează figura, că timpul este prețios și trebuie să îl trăim la maxim, nu să îl lăsăm să se scurgă fără sens și valoare..
Uităm că plictiseala există numai când o inventăm noi, pentru că nu ne focusăm asupra ceea ce ne place și ne bucură, sau pentru că nu ne concentrăm asupra acțiunilor care ne-ar putea înălța în ochii noștri și ai celorlalți..
Ori pentru că nu ne gândim suficient de mult la ce putem face ca să îi ajutăm pe ceilalți, fiind astfel un bun exemplu pentru ei, prin faptele noastre?!
Uităm că stând de vorbă cu un om trist, sau suferind, și doar ascultându-i durerea, sau încercând să “rezonăm” cu el, empatizând, îi putem reda pe chip veselia, iar noi ne vom simți mai buni și mai oameni…
Uneori uităm cât suntem de importanți și că nu este nevoie să ne ridice cineva statui sau onoruri.
Să ne amintim că avem o inimă care bate doar pentru noi, că sângele curge prin vene ca să ne “hrănească” numai pe noi, că frumusețea și sănătatea noastră fizică sunt daruri de neprețuit, pe care trebuie să le apreciem, nu să ne dorim mereu să atingem perfecțiunea pe care ni se pare că o poseda alții!
Noi suntem noi, și.. ce poate fi mai frumos decât gândul că nu există nimeni la fel ca tine?
Alteori, uităm că trebuie să facem zilnic ceva care să ne bucure sufletul. Ceva doar pentru noi! Lucruri mărunte, dar care în ochii tăi au o valoare nemăsurată!
Și ce-ar fi să te raportezi doar la tine, nu la ceilalți? Traiul într-o societate nu te obligă să îmbătrânești mai devreme decât dacă tu ai păreri preconcepute, care ți s-au blocat în minte și pe care preferi să le menții, decât să îți înfrângi teama de nou.
“E prea târziu ca să învăț să înot, să patinez, să schiez… “ Ești sigur că nu o să-ți pară rău peste ani că nu te-ai străduit să trăiești viața cu mai mult entuziasm?
Ca să poți afla ce vrei cu adevărat, ai putea face un exercițiu mental, foarte ușor. Ai putea să vezi cu ochii minții cum ar fi dacă dorința pe care ai ascuns-o în “cufărul viselor abandonate” s-ar transforma în realitate.
“Nu știu să înot, e prea târziu ca să învăț asta”, îți spui, deși ai fi vrut să știi… (acesta e doar un exemplu fictiv)
Cât de târziu? Nu cumva repeți această frază de ani mulți și de aceea a devenit prea târziu? Bineînțeles că noul te sperie, dar bucuria reușitei nu poate decât să îți dea curaj..
Închipuie-ți că înoți și nimeni nu te vede, dacă îți este teamă de ce vor spune ceilalți, văzându-te că abia acum încerci să înveți asta. Apoi, închipuie-ți că înoți în bazin, la fel ca ceilalți.. Așa-i că e o senzație frumoasă? Cu siguranță o poți transforma în realitate, și nu trebuie să ajungi în liga înotătorilor profesioniști ca să te simți mulțumit că ai reușit să îți depășești o limită. Sigur bucuria finală va depăși perioada în care te-ai simțit jenat pentru nepriceperea ta.
Trebuie doar să acționezi și să te bucuri pentru fiecare succes mărunt. Pentru că e al tău!
Ce-ar fi să te întrebi mai des ce vrei și să asculți răspunsul inimii, nu să ignori mereu semnalele, având grijă de ceilalți sau de ceea ce e bine să faci, așa încât să păstrezi aparențele?
Și ce-ar fi să îți propui mereu un nou “prag”, pe care să-l depășești într-o oarecare perioadă de timp?
Într-adevăr, acesta e cel mai greu lucru: să îți asculți inima! Pentru că viața e un tumult care te prinde ușor și nu îți dă prea repede voie să te desprinzi, decât dacă te lupți cu ea. Pentru aceasta, e nevoie să te automotivezi, să îți faci un plan pe care să îl revezi din când în când și pe care să-l și urmezi!
Și ar fi bine să nu uiți niciodată începuturile, ca să poți aprecia prezentul! Dar, mai ales, dacă planul nu iese perfect, să te ierți pentru neputința ta, ca să nu te impiedici și să îți fie foarte greu să mergi mai departe.
Noi dăm valoare vieții! Și numai dacă ne amintim să fim recunoscători celor din jur, să apreciem ceea ce avem, să mulțumim pentru ceea ce suntem și să oferim mai degrabă un gând bun, decât cuvinte reci, o să înțelegem într-o zi că fericirea redă felul cum gândim viața reală, nu cum ne-o imaginăm că ar fi…
Fericirea e în iarba verde, în frunze și flori, în ploaie și nori, în tot ce ne bucură ochii și mintea, dar mai presus de toate… în noi!
