“Lucrul cel mai important este să fii gata în orice moment să sacrifici ceea ce eşti pentru ceea ce ai putea deveni.”
– Charles Dickens
De trei ani locuiesc în Olanda.
Bineînțeles că viața mi s-a dat peste cap complet și a trebuit să încep a aranja piesă cu piesă, ca să construiesc un nou puzzle. Unele piese îmi sunt deja familiare, altele urmează a fi descoperite, zi după zi.
E greu? E ușor? Nu pot da un răspuns exact, dar cert e că e interesant. Nu mi-am pierdut entuziasmul, deși am avut momente (și încă mai am) când a trebuit să îmi amintesc să nu mai fac comparații care să mă zdruncine sau dezavantajeze.
M-am gândit zilele acestea ce aș răspunde dacă mi s-ar cere să enumăr câteva schimbări produse în viața mea, de când sunt aici.
Într-un fel, deja am început să răspund din momentul când am pornit a scrie seria articolelor despre Nederland; atât acesta, cât și cele ce vor urma, sunt menite să vă transpună pentru câteva momente în lumea de aici- o lume ca oricare alta, și totuși aparte.
Așadar, să trecem la treabă! 🙂
Deja m-am obișnuit cu sunetul sirenei (timp de 1-2 minute) din fiecare luni, la ora 12.00 fix, de la începutul fiecărei luni calendaristice, sirenă care are menirea de a familiariza oamenii cu sunetul ei și de a-i convinge să reacționeze în cazul în care aceasta este declanșată într-o altă zi și oră, din cauza vreunui pericol real.
Nu mă mai miră nici zgomotul produs înainte de ora 8.00 dimineața de cei care colectează sticlele, aruncându-le rapid în cutii separate (în funcție de culoarea sticlei 😀 ), sunet prin care parcă vor să se razbune pe cei care pot încă sta în pat, la căldură, iar ei nu. Și totuși.. cum să arunci sticla așa încât să nu facă zgomot? 😀 Dacă gândești rațional, îți trece orice supărare..
Trebuie să menționez că în primul an am crezut că sunt tineri beți pe stradă, care se întorc de la disco și aruncă sticlele de bere, ceva absolut normal în ‘patria mea mamă’.
Acum știu că aveam o imaginație fantastică și percepeam complet ireal viitorul meu in Nederland. Nu am văzut niciodată pe nimeni aici fiind atât de supărat pe viață..
M-am acomodat și cu vecinii care întreabă aproape zilnic (în cazul în care ai norocul de a vedea vreunul pe stradă) dacă este totul bine (‘alles goed?’) și care se bucură (sau încurajează?!) mereu spunând ‘prachtig weer, he?’ (frumoasă vreme, nu?), putându-se ușor înțelege că e și un mod de a se autoconsola în avans pentru zilele ploioase ce vor urma.. 😀
M-am adaptat, așadar (se-nțelege), zilelor liniștite și mohorâte, de care și pisicilor mele a început să le cam ‘pese’, întinzându-se alene și privindu-mă languros, doar-doar le voi da câteva “brokjes” (mâncare uscată, specială pentru pisici.. ).
Pentru că.. ce poate fi mai frumos în aceste zile decât să îți admiri iarba verde din fața casei, care crește, crește și iar crește, ca nebuna.. neștiind altceva decât să aștepte să o tai, ca să poată pisicile să se lăfăie în ea, fără a mă supăra eu că e deranjată?
Sau să trebuiască să aduni săptămânal buruienile, atât de fericite și ele că s-au născut în Nederland și pot crește repede și frumos, așa cum le stă lor bine, în orice grădină care se respectă ?! 😀
M-am dat pe brazdă și mi-am cumpărat “regen jasje”(geacă de ploaie), că nu m-am împăcat cu umbrela și bicicleta, folosite simultan (obicei specific locului).. de teamă să nu mă ia vântul și să mă aducă repejor înapoi în România..
Nu de alta, dar acolo nu sunt piste de biciclete! Și ce mă fac dacă mă trezesc tocmai în mijlocul bulevardului Magheru? Mai bine să îmi iau eu măsuri de precauție și să fiu un om responsabil și organizat, că așa-i stă bine românului! 🙂 Sau.. e musai să fie așa, dacă vrea să-i fie bine într-o țară ploioasă!
Am pregătit într-o cutiuță de la intrare (ca orice om de bun simț) monede de 50 de cenți și 1 euro, pentru colectanții care vin săptămânal cu o cutie de plastic și spun frumos și respectuos cărei fundații îi vor binele, așa că am renunțat să pun la îndoială că ar fi vreun șarlatan (cum eram obișnuită), care vine să își umple buzunarele și apoi.. pe-aici ți-e drumul.
Am renunțat și să îmi mai fac griji că plantez flori și peste o zi-două vor dispărea, cum mi se întampla în trecut, în vremuri de ‘răstriște’.
M-am tot întrebat, la început: cum e posibil să nu fie nevoie de gard înalt? Ce se întâmplă cu oamenii din lumea asta? Nu iubesc florile, sau nu le pasă dacă dispar peste noapte? Apoi i-am văzut cumpărând mereu flori din magazin, deși mulți au grădina plină.
Ca să fiu și mai convinsă că imaginația mea nu a luat-o iarăși razna, am plantat și eu flori în fața casei și am renunțat la gardul de vreo 40 de centimetri, existent anterior; apoi am plantat mulți trandafiri frumoși și.. am încercat din răsputeri să mă calmez (a fost greu, ce-i drept..! :D). Cine a tăiat trandafirii? Vă spun sincer.. tot eu! (când se păleau florile) 😉
O alta realizare? Nu mai stau cu teama ca îmi va fi furat copilul de la școală, pentru că școala nu are nici gard și nici gardieni, ca prin București, în fosta școală. De teamă, în primul an am mers zilnic să o duc și să o iau de acolo, ca în al doilea an să nu mai vrea ea nici să o însoțesc până în apropierea școlii… Aș fi fost singura mamă ‘eroină’, așa că a trebuit să renunț și la acest act benevol.. (iarași, cu durere în suflet!)
Din păcate, mi-e încă tare greu să stau ziua cu ușa deschisă, de teamă să nu năvălească cei care vor să-și vândă diverse produse sau să facă sondaje de opinie. Hm.. traiul în apartament și-a pus frumos amprenta, dar și toate cazurile difuzate la tv…
Trebuie să precizez că asta se întampla în România?! 🙂 ( ca să nu cumva să vă sperii fără sens..)
Aici nu vine nimeni să vândă nimic, iar dacă vrei, bunăoară, crăticioare noi sau detergenți 😀 , trebuie să te duci frumușel la magazin, sau dai comandă online și totul e simplu și rapid.
După 3 ani, în sfârșit stau ceva mai liniștită când am geanta la mine.. Dar parcă tot am impresia că am uitat un fermoar deschis și nu-i a bună.. Cine știe, oi fi eu prea ordonată din fire?! 😀
Tot după acești ani, n-aș mai avea răbdare să mă uit la multe clipuri cu fete mai-mai să se dezbrace complet, și nici să pierd vremea ascultând jigniri ieftine sau ironii fără sens. Mă lepăd de toate astea, cu mult drag!
Sunt sigură că mulți ar spune că nu trebuia să fac asta nici înainte, dar.. din păcate, sunt vârste la care ceea ce ți se oferă la tv este considerat de calitate.. Pentru că se presupune că televiziunea este un model, drept de urmat.
Și, da.. m-am dezobișnuit să văd cerșetori și câini fără stăpân pe stradă.. (cu excepția unui singur câine Pitbull, care a fugit din propria curte, motiv pentru care am făcut plângere la poliție, pentru că a sărit tocmai pe mine! ). Doar ce am fost în România și șoferul mașinii în care mă aflam a omorât unul, așa că nu mi-e dor să îi plâng și altuia de milă..
Ce-i drept, când e 8 Martie mă gândesc cu drag la atmosfera de sărbătoare, în care toată lumea căuta cu înfrigurare mărțișoare și flori pentru toți cei dragi sau mai puțin dragi, zi în care acum foarte mulți ani așteptam să văd câți colegi mă plac și care este fata cea mai îndrăgită din clasă. Ceva admirație, puțintică invidie (în sensul bun al cuvântului 😀 ), iar peste ani din ce în ce mai mulți bani puși deoparte pentru acest fericit moment.
Și totuși, șnurulețul alb și roșu încă îmi inspiră bucurie, chiar dacă știu că puritatea și iubirea trebuie să existe mai întâi de toate în suflet..
Mă bucur că încă am prins perioada cu ziua tuturor mămicilor din lume (pe care olandezii nu o sărbătoresc deloc la aceeași dată, ci în a doua duminică din luna mai), și îmi amintesc cu drag de poezioarele, cântecelele și felicitările pe care le-a învățat (respectiv confecționat) fetița mea pentru mine.
Aici am primit felicitare în luna mai, și trebuie să recunosc că obișnuința și-a spus cuvântul și sentimentele nu au fost aceleași. Dar nu poți să nu te bucuri din nou când copilul își dă toată silința să îți facă o surpriză, chiar dacă data și limba sunt altele! Copilul tău ți-e drag oriunde ai fi! 😉
Acum mi se pare chiar și mie greu de crezut, dar nu mă mai miră “gâjâiala” pronunției olandeze și nici nu mă mai doare în gât când pronunț cuvintele care îl conțin pe ‘G’. Sigur că limba mea mi se pare cea mai ușoară și melodioasă din lume, atâta timp cât nu vin în România să mă uit la vreo emisiune care mă face să-mi fie rușine că acei oameni pot crede că cineva îi consideră interesanți.
M-am obișnuit și să nu văd munți, deși îi consider în continuare o completare minunată a peisajului unei țari. Aici, în schimb, avem mare din belșug, iar mie a început să-mi placă liniștea grădinii și vegetația bogată, care îmi încântă simțurile. Marea și munții au rostul lor, dar nu putem trăi într-o continuă vacanță, din păcate!
Cu multe m-am obișnuit și cu multe înca nu. Dar șocul cultural a cam trecut, toamna a venit nu numai pe la mine (așadar, mereu vom avea ceva în comun), iar prietenii mei își au viața lor, ca și mine. Și oricât ar fi distanța de mare, încrederea, susținerea morală și sufletul deschis rămân, atunci când sentimentele de prietenie sunt reale.
După acești ani, singura concluzie care îmi vine acum în minte este următoarea: fiecare dintre noi trebuie să își cunoască prioritățile, să își depășească limitele, să accepte riscul și.. să își dea voie să viseze, să descopere și experimenteze lucruri sau locuri noi.
Și, dacă vrei să mă combați sau nu, o să-ți pun o întrebare mai mult sau mai puțin retorică: tu ce ți-ai ‘permis’ să faci, așa încât să schimbi radical modul de-a privi viața, și totuși să păstrezi profunzimea și farmecul ei?
