De cate ori nu am rostit acest cuvant- “impreuna”!? Si de cat de multe ori nu ne-a stat pe buze sintagma- “imi doresc sa fim impreuna”!?..
Cu cine? De fiecare data poate cu altcineva: mai bun, mai cald, mai intelept, mai tandru, mai frumos la suflet, mai dispus sa empatizeze, sau mai capabil sa priceapa conceptul de dragoste, in felul imaginat de noi.
Impreuna sa gasim solutii, impreuna sa alegem calea cea mai buna spre o schimbare pozitiva a noastra, impreuna la durere si bucurie.. atat fizic, cat si sufleteste si mental! ;)… Asa ne-am spus mereu, uneori mai mult in gand decat faptic, sperand sa se si concretizeze dorinta noastra, asa incat sa nu mai fim nevoiti a porni la noi si noi cautari mentale, de multe ori constand numai in asteptari si iluzii desarte..
Dar.. cat de mult rezista acest “impreuna”, depinde numai de noi! Pentru ca fiecare este creat (plamadit) diferit si accepta transformarea atunci cand si cum crede el ca e mai bine.
Fac aceasta afirmatie deoarece, de obicei, dupa ce am gasit persoana care sa completeze puzzle-ul imaginat, apar momente cand unul simte nevoia de nou, iar celalalt trebuie sa proceseze la timp acest aspect, asa incat sa simta care este miscarea ce trebuie facuta, ca sa nu impiedice sau sa stagneze procesul.
Asadar, acest IMPREUNA rezista atata timp cat ambele persoane implicate isi doresc aproape aceleasi lucruri si depun tot efortul pentru a mentine verticalitatea cuplului.
Fiind intr-o “nastere” continua, multi oameni nu au rabdare sa astepte ca celalalt sa inteleaga aceasta nevoie si sa o trateze ca atare: cu respect, intelegere si, mai ales, sa contribuie la bunul mers al lucrurilor, participand activ la aceasta schimbare.
Lipsa de rabdare a unuia dintre parteneri, sau.. deopotriva, depasirea limitei rabdarii celuilalt prin cerintele continue pe care le expunem, sunt factori care contribuie la destramarea acelui anterior mult ravnit “impreuna”, care devine doar o amintire naiva si fara fond.
A fi impreuna doar fizic, dar nu si mental sau sufleteste, nu este suficient pentru a pastra vitalitatea cuplului, care ajunge sa fie doar o forma, goala pe interior, alimentata atat cat sa nu moara, dar sa fie intr-o continua agonie.
Si, pentru ca suntem oameni si e normal sa si obosim, unul dintre cei doi participanti la cursa vietii trebuie sa preia din cand in cand conducerea, asa incat cursa sa continue, chiar daca viteza de deplasare scade.
Asa cum avioanele au pilot si copilot, sau motoare de rezerva, pentru situatii de urgenta, si noi trebuie sa facem efortul de a manevra lucrurile in asa fel incat sa ii dam celuilalt ragazul de a-si reveni, pentru a putea porni din nou la drum, cu forte proaspete. 😉
Precum se vede, sunt momente cand unii au nevoie sa traga mai mult aer in piept! 😉
Dupa ce trece perioada critica, se poate continua drumul inceput cu o rotatie medie, dar sigura, pentru ca rezistenta la efort si teama de schimbare a crescut si nu mai sunt luate in calcul micile impedimente. O reevaluare a sarcinilor si redistribuire oarecum echilibrata a acestora- pot fi micile secrete ce ar putea stabiliza “zborul”. 😉
Ramane ca fiecare dintre noi sa analizam situatia, unica si irepetabila, dar deseori memorabila :), asa incat, invaluind-o cu putin umor si toleranta, sa planam spre continentul mult visat: al tandretii, prieteniei, acceptarii si sperantei continue in zile cu soare, care sa ne usureze zborul spre inalt!
“Rabdarea este pasiune imblanzita.”– LYMAN ABBOTT 🙂
