Viața nu e mereu numai lapte și miere…
De multe ori, lucrurile sunt neașteptat de diferite față de planurile făcute, iar nouă ne e greu să acceptăm realitatea.
Mai întâi, este neplăcut să accepți propriul eșec. Trebuie să recunoaștem că există și astfel de momente! Relații care se finalizează când și cum nu vrem, examene pe care nu le trecem.. în general, situații cărora nu le facem față așa cum am fi dorit.
Și, chiar dacă peste timp amintirea lor ne va face să zâmbim, atunci când se întâmplă le trăim cu intensitate și le categorisim drept adevărate tragedii!
Privirile pline de compasiune ale celorlalți ne provoacă să ne pregătim din timp o anumită atitudine, ca să facem față situației într-un mod plăcut și demn, contracarând reacțiile prea “sterile”. ( Nimănui nu îi place să fie pus la zid.. 😉 )
Apoi, vrem să ne convingem că încă mai există o șansă, la fel cum magicianul are întotdeauna o surpriză în mânecă, la care nu se așteaptă nimeni. De aceea, ne încăpățânăm să credem că nu este totul pierdut, chiar dacă e evident că ne păcălim singuri. Renunțarea la ceva ce crezi că-ți aparține este dureroasă, și uneori… te încrâncenează. 😉
Iar dacă ceilalți vor să ne avertizeze în vreun fel, îi respingem, îi evităm, sau refuzăm din start să-i ascultăm, deși în interiorul nostru știm că au dreptate. Nu suntem pregătiți să înfruntăm adevărul și așteptăm ca ei să înțeleagă asta, să trateze subiectul cu sensibilitate și toleranță, nu cu milioane de sfaturi bune… aparent imposibil de pus în practică.
Și totuși, ei cred că ne ajută analizând la rece orice amănunt..!! Oare nu facem și noi la fel, când e vorba de ei?
Se știe că atunci când ești implicat privești totul cu alți ochi- ești subiectiv. O oarecare detașare te ajută să fii mai rațional, așa încât să vezi și alte ieșiri din situația respectivă.
Dar, pentru că nu poți întotdeauna să atingi acest “prag de inteligență”, ajungi să suferi, te agăți de orice mică speranță și vrei să vezi numai ceea ce e plăcut și pozitiv.
Poate fi o alegere foarte bună, atâta timp cât, cel puțin în sinea ta, reușești să detectezi și partea ascunsă. Apoi, în ritmul tău, să iei măsuri, așa încât să schimbi ceva și să ajungi să îți înțelegi reacțiile.
Întotdeauna, însă, e nevoie de timp ca să accepți existența unei probleme, iar de-abia apoi poți să cauți soluții.
Marea majoritate a eșecurilor mele au avut un final foarte bun. În timp! 🙂 Pe moment, am crezut că lumea mi s-a prabușit și va fi foarte greu să o reconstruiesc. Apoi am înțeles că toate aveau un sens, fiind treptele pe care trebuia să pașesc ca să evoluez.
Și vouă vi s-a întâmplat cam la fel, așa-i? 😉 🙂
Tind să cred că așa se întâmplă majorității oamenilor, dar nu toți au capacitatea de a întelege că ce e dureros te și ridică spre alte culmi. Așa că.. judecă și blamează, critică și acuză, vrând să gasească un vinovat.
Dar nimeni nu e perfect și.. fiecare și-a luat (sau ar trebui să-și ia) porția de înțelepciune, pentru viitoarea relație, ”job”, viitorul copil..
De ce să nu ne bucurăm de fiecare experiență care ne călește, scufundându-ne preț de câteva “clipe”, ca apoi să ne ajute să ne ridicăm la suprafață, plini de forță?
Chiar dacă ai negat cu vehemență un fapt, dovedindu-se apoi real, înțelegi că ai ieșit din “transă” și nu trebuie să judeci pe cel ce te-a sfătuit- în felul lui, de multe ori agresiv.
A fi obiectiv necesită oarece diplomație și măsură în vorbe, pe care nu oricine le deține. Iar adevărul doare mereu, dar poate să și înalțe, dacă înlături la timp orice senzație de rău pe care ți-o provoacă, așa cum din cireașă trebuie să înlături sâmburele și să savurezi doar restul fructului. 😉
Cu toții vrem să fim protejați, acceptați așa cum suntem și.. înțeleși. Totodată, considerăm că nimeni nu trebuie să intervină în viața noastră, ca să ne dea sfaturi, iar dacă cineva o face.. ne simțim atacați și tratați ca fiind incapabili de a ne conduce propria viață.
Dar.. ce ne facem când problemele sunt chiar grave, iar ei vor din iubire să ne lumineze mintea?
Sau.. cât de mult trebuie să insiști când vrei să îndrepți pe cineva drag pe drumul cel bun?
De fiecare dată, răspunsul final rămâne la persoana în cauză, care va decide când este dispusă să accepte realitatea, pentru că nu poți forța pe cineva să vadă viața cu alți ochi, când nu are decât o pereche.. 😉
E datoria noastră să încercăm în cel mai înțelept și calm mod să influențăm, dar numai dacă atingem coarda sensibilă a celuilalt vom reuși să schimbaăm cumva cursul lucrurilor. Ca să îți modifici propria viziune asupra vieții trebuie să fii și pregătit a o face, așa cum un copil este antrenat să fie independent de-a lungul multor ani.
La maturitate, ne așteptăm ca această perioadă de adaptare să fie mult mai scurtă, pentru că așteptările noastre cresc vertiginos. Și totuși, sub înfățișarea de adult, de multe ori se ascunde o minte de copil, care iese la suprafață când nu te aștepți, iar atitudinea lui te poate surprinde oricând.
Răbdarea ar trebui să ne definească, după ce avem parte de multe experiențe și ne cunoaștem mai bine prietenii, părinții, partenerii, copiii.. Ar trebui să știm mai bine cum reacționează, cât de repede sunt dispuși să accepte o părere, dar oamenii sunt imprevizibili și unici, iar situațiile te pot oricând surprinde..
Ești sigur că vei găsi calea spre a determina un om să înlăture negarea, doar pentru că ați trecut împreună prin multe situații de viață, care vă apropie?
Melcul se refugiază în cochilia lui, broasca țestoasă sub carapace, iar oamenii.. își inchid sufletul, daca se simt invadați. 😉
Fiecare dintre noi am negat cândva ceva, din teama de a nu deveni prea vulnerabili, prea neștiutori, prea naivi, prea prea…
Dar, oricât am vrea să uităm de ceva neplăcut, mai târziu va ieși la suprafață, tâșnind ca apa din fântâna arteziană. Și.. s-ar putea ca dușul să fie atât de rece încât, pentru o vreme, să îți stea inima în loc.
E dificil și sfredelitor să ascunzi adevărul. Dar și mai erodant e să te minți pe tine că totul este bine pentru că, sub o formă sau alta, adevărul va erupe cândva, de cele mai multe ori corpul suferind transformări al căror sens nu îl înțelegi.
Dar.. ce ne facem când negăm ceva și este prea târziu ca să mai luăm atitudine? Va trebui să ne obișnuim cu gândul că șansa s-a dus, că nu se mai poate nimic repara, ci doar accepta. Va trebui să ne iertăm, să ne iubim așa cum suntem și.. să înțelegem că regretele nu pot îndulci situația.
Cât despre ceilalți.. Totul rămâne la latitudinea lor, pe care uneori nu o putem influența. Trecerea dintr-o parte în alta a drumului este dificilă, atunci când ești pe autostradă. 😉
De aceea, tare bine ar fi să ne gândim din timp încotro apucăm..!
Sau.. să privim mai adânc și mai des în oglinda sufletului..
