Un părinte bun vrea să asigure o educație adecvată copilului său și să aibă cu acesta o relație echilibrată.
Până aici toate-s bune, 🙂 dar dacă nu ai o idee prea clară cum să faci asta…?
Pus în fața situației în care copilul, crescând, nu apreciază ceea ce faci pentru el și dovedește lipsă de respect.. sau chiar tendința de a te manipula, ajungi să te simți inutil, sau doar folosit.
Lucrând cu copiii atât de mulți ani, am căpătat ceva experiență, dar nu înseamnă că am dat de cap tuturor problemelor. 😀
Și asta pentru că.. atunci când e vorba de copilul tău, nu al altcuiva, lucrurile stau puțin diferit, pentru că și implicarea este cu totul de altă natură. 🙂
De ce este acesta un subiect de discuție important?
Mai întâi, pentru că am observat existența unei schimbări majore, în ultimii ani: copiii devin mult mai rezistenți când e vorba de “autoritatea părintească”, iar metodele de educație obișnuite își pierd din eficiență, mai ales că acum nu mai intră în discuție autoritatea dominatoare de mai demult, ci una corectă și eficientă, plină de respect, în care se colaborează și discută deopotrivă despre dificultățile inerente care apar în existența zilnică.
Apoi, pentru că de-a lungul experienței mele cu copiii- 16 ani- am constatat că educația este mult prea permisivă, iar autoritatea părintească se manifestă rar ori nepotrivit, întreaga familie suportând repercusiunile.
A fi părinte nu este o sarcină ușoară.
Ne dorim foarte mult să avem un copil, îl avem, dar nu suntem pregătiți pentru consecințe.
O să spuneți: e normal! Și sunt perfect de acord; și eu sunt părinte și știu că atunci când copilul e mic vrem să crească mai repede, sperând să scadă responsabilitățile și grijile.
Nu știm că ne așteaptă multe nopți nedormite și emoții la fiecare pas..
Și când, în sfârșit, este mai mare și merge, vorbește, devine mai independent și ni se pare că e mai bine, apar probleme de comunicare, refuzuri, tăceri, capricii, și simțim că trebuie să le repetăm la nesfârșit lucruri care par a fi atât de simplu de înțeles.. și totuși nu sunt!
Avem de multe ori senzația că toate strădaniile noastre nu sunt apreciate și mă-ntreb: oare așa o fi simțit și mama?? 🙂 😀 Sigur că da!
Facem reguli peste reguli.. și totuși lucrurile par a se mișca încet. Câteodată ne simțim depășiți de situație, dar nu avem voie să clacăm, pentru ca e copilul pe care l-am dorit și suntem responsabili de felul cum se dezvoltă.
Pentru că un copil nu este ceva pe care azi îl vrei și mâine poți să te răzgândești. Este o permanentă responsabilitate, cel puțin până când știm că “a învățat să zboare”. Și, chiar și atunci, îi vom urmări din umbră zborul- spre înalt!
Un părinte bun caută soluții, se zbate să afle răspunsuri din surse sigure, de încredere, de la oameni care au dovedit că au cunoștință de metode eficiente, dovedite practic. El învață de la oameni cu experiență în domeniu, care știu prea bine că un NU pare nedrept, dar îl va ajuta pe copil să descopere adevăratele valori.
Dacă ne gândim la trecut, din poveștile bunicilor noștrii am aflat că relațiile părinți-copii erau de genul dominatori-dominați, pentru că așa era tradiția. Nu se dădeau explicații logice de ce era așa și nu altfel; părinții aveau întotdeauna dreptate! Raporturile dintre membrii familiei erau inegale, iar copiilor nu prea li se dădea voie să aibă un punct de vedere.
În timp, generațiile care au fost educate așa au simțit nevoia să aibă o relație mai apropiată cu copiii, un schimb afectiv care să dezvolte potențialul maxim al acestora. Schimbarea mentalității a determinat promovarea libertății de expresie, iar stilul “milităresc” a dispărut.
În curand au început să apară probleme: copiii vor să facă doar ce vor ei, iar adulții permit acest lucru. Așadar, deși voiau relații mai bune, nu au conștientizat că acest fapt va atrage o educație mai puțin calitativă.
Unul din motivele apariției “discrepanței” dintre dorință și rezultate este acela că teama copiilor față de o autoritate a scăzut considerabil. Ei sunt din ce în ce mai inteligenți, înțeleg cu ușurință care sunt slăbiciunile adulților, sunt mai puternici- psihologic vorbind- și exploatează mai degrabă, decât să își schimbe comportamentul.
O să spui că e foarte bine că a dispărut teama, iar eu sunt din nou de acord! Pentru că este necesar a se dezvolta un alt sentiment, și anume cel de Respect.
Acum familiile sunt mult mai restrânse, copiii se bucură de foarte multă atenție, lucru care le dă acestora o anumită forță. Toate aceste date sunt potrivite pentru ca ei- copiii- să manipuleze în voie! Din diferite motive– slăbiciune, prea multă bunătate, lipsă de fermitate, dorință de afecțiune- părinții au trecut într-o extremă care avantajează copilul să manipuleze.
S-a dovedit că frica față de părinți și amenințările nu duc niciodată la rezultatul dorit; din punct de vedere pedagogic este preferabil să fii respectat. Iata ce spune Robert Langis că este respectul, în cartea “Când să spunem NU copiilor” : “..combinația între considerația, atenția, aprecierea și chiar dragostea pe care le purtăm unei persoane sau un lucru.”.
Numai prin respect putem forma o familie frumoasă, dar această valoare se poate obține numai dacă știi cum să procedezi.
La fel, și sacrificiul părinților este valoros, pentru că de multe ori își ignoră dorințele și nevoile pentru a le oferi copiilor lor condiții de viață mai bune.
Însă.. sperând sau așteptând să se întâmple un miracol, copiii nu își vor schimba atitudinea, iar gândirea că totul li se cuvine nu va dispărea în neant. Părinții sunt cei care trebuie să inducă acest respect!!
Încă de mic, copilul este obișnuit ca parinții să îi sară în ajutor imediat ce are nevoie. În timp, atitudinea aceasta se poate transforma în Servitudine!!
Într-adevăr, trebuie să ne îndeplinim anumite obligații și responsabilități față de el, dar nu trebuie să împingem lucrurile atât de departe încat să se ajungă la Exploatare. Ca părinți, nu trebuie să cedăm totul copilului, indiferent de preț! Acest comportament dăunează atât nouă, cât și copilului.
Uneori este nevoie de corecție, alteori doar de prevenire. Oricare ar fi situația, trebuie să spunem NU copiilor, indiferent de vârstă, așa încât să ne putem bucura unii de ceilalți. Și, chiar dacă un copil îți aduce o bucurie imensă în viață, nu e sănătos să uităm complet de noi.
Poate că acel copil nu îți va înapoia la fel de multă satisfacție pe cât ți-ai închipuit, sau comparativ cu ceea ce ai oferit. Dar a te ignora pe tine complet înseamnă acumulare de frustrări.
Sunt perfect de acord că este foarte important să te ocupi de familie, dar trebuie să ai grijă și de propria persoană, să îți “încarci bateriile”, cum se spune.
Este necesar să spunem Nu copiilor pentru a ne păstra puțin spațiu și pentru a ne regăsi libertatea; mai bine spus, ca să poți iubi trebuie să fii capabil, să ai forța să faci asta, nu să te simți forțat!
Nici noi, părinții, nu putem oferi la infinit. Resursele sufletești se vor consuma într-o zi; iar când ceva lipsește, sigur că nu-l poți oferi!
Așadar, a spune Nu copilului într-un mod și moment adecvat, îl determină pe acesta să diferențieze binele de rău și îl ajută să se formeze frumos, să-și cunoască limitele, să trăiască autonom și să respecte toate eforturile noastre. Toate acestea constituie o piatră de temelie în evoluția lui.
Pentru a nu ne fi exploatate slăbiciunile, noi parinții avem nevoie de fermitate, iar pentru a fi luați în serios trebuie să spunem un NU convingător și să ne menținem poziția până la capăt. Asta nu ne împiedică să mai zâmbim, ba chiar ne ajută să ne bucurăm din plin văzând transformările pozitive care vor apărea în curând!
“În educație, arta evidențierii momentelor bune și a părților plăcute ale vieții, astfel încât copiii noștri să le poată observa, se dovedește a fi un atu pentru câștigarea fericirii.”- Robert Langis
Pentru a afla cele mai potrivite metode de a refuza un copil atunci când este nevoie, pentru a vă evalua comportamentul și a vă corecta atitudinile greșite vis a vis de copilul dumneavoastră, vă invit să citiți o carte foarte bine elaborată (ale cărei idei le-am prezentat pe scurt aici, dar sub o altă formă) de către cel care are o vastă experiență în domeniul educației-Robert Langis.
“Când să spunem NU copiilor” (188 pagini, Editura Polirom, 2010)
