Sinceră să fiu, îmi place mult să fiu înconjurată de bărbați, pentru că ei par a fi mult mai puțin critici decât femeile. Par a fi și extrem de prietenoși, mai ales dacă ești o femeie atractivă.
Și cum să-i condamni? Cine să nu vrea o prezență agreabilă prin preajmă? Cum spune o vorbă din bătrâni, “ce e frumos și lui Dumnezeu îi place.”
Dar oare chiar este așa? Sunt ei prietenoși doar pentru că tu ești frumoasă, haioasă, inteligentă și sociabilă, și le înțelegi glumele? Sau mai există și alte motive, care nu se recunosc ușor, din variate motive?
Dar desigur că nu putem invoca “sus și tare” N motive, având extrema convingere că așa este mereu, deoarece oamenii sunt foarte diferiți.
Dacă noi am generaliza, atunci și ei ar putea spune că toate femeile sunt geloase, fandosite sau fițoase și sigur că și-ar pune lumea-n cap și ar fi vai de capul lor! :))
Așadar, să lăsăm generalizările deoparte și să analizăm omul în unicitatea sa. Pentru că fiecare dintre noi are parte de propriile experiențe și oamenii cu care intră în contact sunt total diferiți, iar acele generalizări ar putea fi făcute în funcție de acești factori și mulți alții nemenționați.
Dar dacă ar fi să te gândești totuși câți dintre bărbații care au fost prietenoși cu tine au încercat apoi să îți intre în grații și să depășească stadiul prieteniei pure, ar scădea numărul lor considerabil?
Și dacă au fost refuzați, au rămas încă în lista ta de prieteni, sau s-au retras automat?
Au continuat să te trateze la fel de frumos ca înainte (în discuțiile de pe chat, sau întâlniri reale), sau nu au putut să își ascundă nemulțumirea, dezamăgirea sau poate chiar frustrarea și au început să își scoată “colții”?
Câți dintre ei au putut accepta ușor refuzul și nu au stat la pândă ca să te prindă vulnerabilă și să atace din nou (și nu mă refer deloc la complimente, ci propuneri indecente)?
Știm prea bine că bărbații sunt vânători prin definiție și nouă, femeilor, ne place mult să fim vânate, dar numai de vânătorii pe care îi preferăm, sau ca să fiu puțin poetică, de cei care au “arme bune” care ne impresionează cumva. Da, da!! 😉
Pentru că avem dreptul de a selecta, accepta sau refuza, atât prietenia pură cât și altceva, iar bărbații de asemenea.
Este absolut firesc să te retragi din a mai face încercări deșarte, atunci când ți se spune clar că nu are sens. Dar oare chiar trebuie să fii mai puțin Om, atunci când nu ești ales? Să arunci cuvinte grele sau să ignori persoana care te-a refuzat, pretinzând că nu o mai cunoști, doar pentru că nu te preferă pe tine, ci pe altul? Sau și mai mult decât atât, să o denigrezi, din dorința de a-ți recupera cumva demnitatea de bărbat?
Întrebările se adresează doar persoanelor care se recunosc a fi în această postură delicată, fie și acceptată numai în adâncul sufletului lor, nu public și defăimător..
“Ego is a bright so light that when it shines it makes you blind.”
