Viața e doar una. Știm asta, dar ne amintim rar.
E greu de înțeles de ce se întâmplă să devenim amnezici tocmai când e vorba de lucruri importante: vorbe blânde, încurajări, zâmbete, îmbrățișări..
Uităm de cadouri simple oferite din inimă, de săruturi sau flori.. Uităm să dăm speranțe celor greu încercați de viață, sau o facem fără o adevărată implicare emoțională.
Dar oare chiar uităm, sau o facem voit, dintr-o prea mare dorință de autoprotecție? Sau pentru că îl așteptăm pe celălalt să ia inițiativa?
Să fie prea multă teamă de dezamăgire, orgoliu, sau dezinteres?
Deseori motivăm cu frica de a nu oferi prea mult, uitând că și a oferi este o șansă pe care nu toți o au..
Și uite-așa.. uităm că fiecare zi e o nouă șansă de a oferi o mângâiere, un sărut, o îmbrățișare, un cuvânt la care cineva speră de mult timp, în tăcere.
Uităm să fim buni exact când ceilalți au cea mai mare nevoie de bunătate. Uităm să fim oameni. Uităm că avem suflet..
Doar citind despre toate acestea dăm dreptate și înțelegem importanța lucrurilor ‘mărunte’, ca și cum am avea nevoie să ni se amintească mereu și mereu totul, ca unui bătrân bolnav de Alzheimer. Read More